Suite |
Termini di musica

Suite |

categurie di dizziunariu
termini è cuncetti

Suite francese, lit. - seria, sequenza

Una di e variità principali di forme cicliche multipart di musica strumentale. Hè custituitu di parechji parti indipindenti, di solitu cuntrastanti, uniti da un cuncettu artisticu cumuni. E parti di una sillaba, in regula, sò diffirenti in u caratteru, u ritmu, u tempu, è cusì; à u listessu tempu, ponu esse cunnessi da unità tonale, parentela di u mutivu, è in altri modi. Ch. U principiu di furmazione di S. hè a creazione di una sola cumpusizioni. sanu nantu à a basa di l'alternazione di parti cuntrastanti - distingue S. da tali ciclichi. forme cum'è a sonata è a sinfonia cù a so idea di crescita è di diventà. Comparatu cù a sonata è a sinfonia, S. hè carattarizatu da una più grande indipendenza di e parti, un urdinamentu menu strettu di a struttura di u ciculu (u nùmeru di parti, a so natura, l'ordine, a correlazione cù l'altri pò esse assai diffirenti in u più largu). limiti), a tendenza à priservà in tutti o parechji. parte di una sola tonalità, è ancu più direttamente. cunnessione cù i generi di ballu, cantu, etc.

U cuntrastu trà S. è a sonata era sopratuttu chjaramente palesu da u mezu. XVIII seculu, quandu S. ghjunse à u so piccu, è u ciculu di a sonata pigliò infine forma. Tuttavia, sta opposizione ùn hè micca assoluta. Sonata è S. s'arrizzò quasi simultaneamente, è i so camini, soprattuttu in una prima tappa, qualchì volta crucianu. Cusì, S. hà avutu una influenza notevuli nantu à a sonata, in particulare in l'area di tematiama. U risultatu di sta influenza era ancu l'inclusione di u menuet in u ciclu di sonata è a penetrazione di balli. ritmi è imagine in u rondò finale.

I radichi di S. tornanu à l'antica tradizione di paragunà una prucissioni di ballu lentu (ancu grandezza) è un ballu animatu, saltu (di solitu stranu, taglia 3-beat), chì era cunnisciutu in Oriente. paesi in i tempi antichi. I prototipi più tardi di S. sò u Medievu. Nauba araba (una forma musicale grande chì include parechje parti tematiche diverse), è ancu forme di parechje parte chì sò sparghje trà i populi di u Mediu Oriente è u Mediu Oriente. Asia. in Francia à u XVImu seculu. nasce una tradizione di unisce à u ballu. S. dec. branley di nascita - misurata, celebrazioni. processioni di ballu è più veloci. In ogni casu, a vera nascita di S. in Europa Occidentale. a musica hè assuciata cù l'apparizione in u mezu. Coppie di balli di u 16u seculu - pavanes (una danza maestosa è fluente in 16/2) è galliards (un ballu mobile cù salti in 4/3). Questa coppia forma, secondu BV Asafiev, "quasi u primu ligame forte in a storia di a suite". Edizioni a stampa del XVI secolo, come la tablatura di Petrucci (4-16), “Intobalatura de lento” di M. Castillones (1507), la tablatura di P. Borrono e G. Gortzianis in Italia, le raccolte di liuti di P. Attenyan (08-1536) in Francia, cuntenenu micca solu pavane è galliards, ma ancu altre formazioni appiegati cunnessi (bass dance - tourdion, branle - saltarella, passamezzo - saltarella, etc.).

Ogni paru di balli era qualchì volta unitu da un terzu ballu, ancu in 3 ritmi, ma ancu più vivace - volta o piva.

Dighjà u più anticu esempiu cunnisciutu di paragone cuntrastanti di a pavane è di u gallardo, chì data di u 1530, furnisce un esempiu di a custruzzione di sti balli nantu à una melodica simile, ma ritmicamenti trasfurmata metru. materiale. Prestu stu principiu diventa definitu per tutti i balli. serie. Calchì volta, per simplificà l'arregistramentu, u ballu finali, derivativu ùn hè micca scrittu: l'interprete hè stata data l'uppurtunità, mentre mantene a melodica. u mudellu è l'armunia di u primu ballu, per cunvertisce u tempu di dui parti in una di trè parti.

À u principiu di u 17u seculu in u travagliu di I. Gro (30 pavane è galliards, publicatu in u 1604 in Dresda), ing. I virginalisti W. Bird, J. Bull, O. Gibbons (sat. "Parthenia", 1611) tendenu à alluntanassi da l'interpretazione applicata di a danza. U prucessu di rinascita di u ballu di ogni ghjornu in un "play for listening" hè infine cumpletu da ser. 17u seculu

Tipu classicu di ballu anticu S. appruvatu l'Austriacu. comp. I. Iè. Froberger, chì hà stabilitu una stretta sequenza di balli in i so strumenti per clavecinu. parti : un allemande moderatu lento (4/4) era seguitu da un carilloni veloce o moderatu veloce (3/4) è un sarabande lento (3/4). In seguitu, Froberger hà introduttu u quartu ballu - un jig rapidu, chì prestu prestu prestu cum'è una cunclusione obligatoria. parte.

Numarosi S. cun. 17 - mendicà. XVIII seculu per clavecinu, orchestra o luth, custruitu nantu à a basa di sti 18 parti, includenu ancu un menuet, gavotte, bourre, paspier, polonaise, chì, in regula, sò stati inseriti trà a sarabanda è a gigue, è ancu " doubles" ("doppiu" - variazione ornamentale nantu à una di e parti di S.). Allemande era di solitu preceduta da una sonata, sinfonia, toccata, preludiu, ouverture ; aria, rondò, capricciu, ecc. si trovanu ancu da e parti senza ballu. Tutte e parte sò state scritte, in regula, in a listessa chjave. Per eccezzioni, in i primi sonate da camera di A. Corelli, chì sò essenzialmente S., ci sò balli lenti scritti in una chjave chì differisce da quella principale. In a chjave maiò o minore di u gradu più vicinu di parentela, otd. parti in i suites di GF Handel, u 4u minuetto da u 2u S. inglese è a 4a gavotta da S. sottu u titulu. "Ouverture francese" (BWV 2) JS Bach; in una quantità di suite di Bach (suite inglesi No No 831, 1, 2, etc.) ci sò parti in a listessa chjave maiò o minore.

U terminu stessu "S". prima apparsu in Francia in u XVImu seculu. in cunnessione cù a paraguni di e diverse rami, in i seculi 16-17. penetrò ancu in l'Inghilterra è in Germania, ma per un bellu pezzu hè stata utilizata in decomp. valori. Allora, qualchì volta S. chjamava parti siparati di u ciclu suite. Inseme à questu, in Inghilterra u gruppu di ballu era chjamatu lezioni (G. Purcell), in Italia - balletto o (più tardi) sonata da camera (A. Corelli, A. Steffani), in Germania - Partie (I. Kunau) o partita. (D. Buxtehude, JS Bach), in Francia - ordre (P. Couperin), etc. Spessu S. ùn avia micca un nome speciale à tutti, ma sò stati designati simpliciamente cum'è "Pieces for the clavecin", "Table music", ecc.

A varietà di nomi chì denotanu essenzialmente u stessu generu era determinata da u nat. caratteristiche di u sviluppu di S. in cun. 17 - ser. XVIII seculu Iè, francese. S. hè statu distinatu da una più grande libertà di custruzzione (da 18 balli di JB Lully in l'orc. C. e-moll à 5 in una di e suite di clavecinu di F. Couperin), è ancu l'inclusione in u ballu. una seria di schizzi psicologichi, di genere è paisaghji (23 suites per clavicembali di F. Couperin includenu 27 pezzi diversi). Franz. i cumpusitori J. Ch. Chambonnière, L. Couperin, NA Lebesgue, J. d'Anglebert, L. Marchand, F. Couperin, and J.-F. Rameau hà introduttu tippi di ballu novi à S.: a musette è rigaudon , chaconne, passacaglia, lur, etc. Parti non-ballu sò ancu intrudutti in u S., soprattuttu decomp. generi ariani. Lully hà introduttu prima S. cum'è un introduttu. parti di l'ouverture. Sta innovazione hè stata dopu aduttatu da ellu. cumpusitori JKF Fischer, IZ Kusser, GF Telemann è JS Bach. G. Purcell spessu apre u so S. cù un preludiu ; sta tradizione hè stata aduttata da Bach in u so inglese. S. (in u so francese. S. ùn ci sò micca preludi). In più di l'orchestrali è di u clavicembalu, i strumenti per u lutu eranu assai diffusi in Francia. Da u talianu. D. Frescobaldi, chì hà sviluppatu u ritmu variativu, hà fattu una cuntribuzione impurtante à u sviluppu di i cumpusitori ritmichi.

I cumpusitori tedeschi combinavanu creativamente i francesi. è itali. influenza. E "Storie bibliche" di Kunau per u clavecinu è l'orchestrale "Music on the Water" di Handel sò simili in a so prugrammazione à u francese. C. Influenzatu da u talianu. vari. tecnica, a suite Buxtehude nantu à u tema di u corale "Auf meinen lieben Gott" hè statu nutatu, induve l'allemande cù una doppia, sarabande, chimes è gigue sò variazioni nantu à un tema, melodichi. u mudellu è l'armunia di u cut sò cunsirvati in tutte e parte. GF Handel hà introduttu a fuga in S., chì indica una tendenza à scioglie i fundamenti di l'antica S. è avvicinassi à a chjesa. sonata (di 8 suites per clavicembalu di Handel, publicata in Londra in u 1720, 5 cuntenenu una fuga).

Caratteristica italiana, francese. è tedescu. S. hè unitu da JS Bach, chì hà risuscitatu u generu di S. à u stadiu più altu di u sviluppu. In e suite di Bach (6 inglesi è 6 francesi, 6 partite, "Ouverture francese" per clavu, 4 S. orchestrali, chjamati ouverture, partita per viulinu solista, S. per violoncello solo), u prucessu di liberazione di i balli hè cumpletu. ghjucà da a so cunnessione cù a so fonte primaria di ogni ghjornu. In i parti di ballu di e so suite, Bach conserva solu e forme di muvimentu tipiche di stu ballu è certe caratteristiche ritmiche. disegnu; nant'à sta basa, crea drammi chì cuntenenu una prufonda lyric-drama. cuntenutu. In ogni tipu di S., Bach hà u so propiu pianu di custruisce un ciculu; iè, l'inglese S. è S. per u violoncello principianu sempre cù un preludiu, trà a sarabanda è a gigue anu sempre 2 balli simili, etc. L'ouverture di Bach invariabilmente include una fuga.

In u 2u pianu. In u XVIIImu seculu, à l'epica di u classicismu viennese, S. perde u so significatu anticu. Muse principali. a sonata è a sinfonia diventanu generi, mentri a sinfonia cuntinueghja à esiste in forma di cassazioni, serenate è divertissements. Prod. J. Haydn è WA ​​Mozart, chì portanu sti nomi, sò soprattuttu S., solu a famosa "Little Night Serenade" di Mozart hè stata scritta in forma di sinfonia. Da l'op. L. Beethoven sò vicinu à S. 18 "serenades", una per corde. trio (op. 2, 8), un altru per flauta, viulinu è viola (op. 1797, 25). In tuttu, e cumpusizioni di i classici viennesi s'avvicinanu à a sonata è a sinfonia, u generu-danza. u principiu appare in elli menu luminosu. Per esempiu, "Haffner" orc. La sérénade de Mozart, écrite en 1802, se compose de 1782 parties, dont la danse. solu 8 minuets sò tenuti in forma.

Una larga varietà di tippi di S. custruzzione in u 19u seculu. assuciatu à u sviluppu di u sinfonisimu di u prugramma. Approcci à u generu di S. prugrammaticu eranu i ciculi di FP. I miniatura di R. Schumann includenu Carnaval (1835), Fantastic Pieces (1837), Scene di i zitelli (1838) è altri. Antar è Scheherazade di Rimsky-Korsakov sò esempi eccezziunali di orchestrazione orchestrale. E caratteristiche di prugrammazione sò caratteristiche di FP. Ciclu "Pictures at an Exhibition" di Mussorgsky, "Little Suite" per pianoforte. Borodin, "Little Suite" per pianoforte. è S. « Ghjochi di i zitelli » per orchestra di J. Bizet. 3 suites orchestrali di PI Tchaikovsky sò principalmente custituiti da caratteristiche. drammi chì ùn sò micca ligati à u ballu. generi; includenu un novu ballu. Forma - valse (2 è 3 C.). Frà elli hè a so "Serenade" per corde. orchestra, chì "si trova a mità di strada trà a suite è a sinfonia, ma più vicinu à a suite" (BV Asafiev). Parti di S. di stu tempu sò scritti in decomp. chjave, ma l'ultima parte, in regula, torna a chjave di u primu.

Tuttu R. 19u seculu apparisce S., cumpostu di musica per u teatru. pruduzzione, balletti, opere: E. Grieg da a musica per u dramma di G. Ibsen "Peer Gynt", J. Bizet da a musica per u dramma "L'Arlesian" di A. Daudet, PI Tchaikovsky da i balletti "Lo Schiaccianoci" " è "La bella addormentata" ", NA Rimsky-Korsakov da l'opera "The Tale of Tsar Saltan".

In u XIXmu seculu una varietà di S., assuciata à i balli populari, cuntinueghja à esiste. tradizioni. Hè rapprisintatu da a Suite Algeri di Saint-Saens, a Suite Bohemia di Dvorak. Un tipu di creatività. rifrazione di vechji balli. Generi hè datu in Debussy's Bergamas Suite (minuetto è paspier), in Ravel's Tomb of Couperin (forlana, rigaudon è minuetto).

In u 20u seculu, suite di ballet sò stati creati da IF Stravinsky (L'uccello di focu, 1910; Petrushka, 1911), SS Prokofiev (U buffone, 1922; U figliolu prodigu, 1929; Nantu à u Dnieper, 1933; "Romeo è Giulietta", 1936-). 46; "Cinderella", 1946), AI Khachaturian (S. da u ballet "Gayane"), "Suite Provencale" per orchestra D. Milhaud, "Little Suite" per pianoforte. J. Aurik, S. cumpusitori di a nova scola viennese - A. Schoenberg (S. per pianoforte, op. 25) è A. Berg (Lyric Suite for strings. Quartet), - carattarizatu da l'usu di a tecnica dodecaphonic. Basatu nantu à fonti folklore, "Dance Suite" è 2 S. per orchestra di B. Bartok, "Little Suite" per orchestra di Lutoslawski. All R. 20th seculu un novu tipu di S. cumparisce, cumpostu di musica per i filmi ("Lieutenant Kizhe" da Prokofiev, "Hamlet" da Shostakovich). Qualchi wok. ciculi sò qualchì volta chjamati vocal S. (vok. S. "Sei Poems by M. Tsvetaeva" da Shostakovich), ci sò ancu corale S.

U terminu "S". significa ancu musica-coreografica. cumpusizioni custituita da parechji balli. Tali S. sò spessu inclusi in spettaculi di ballet; per esempiu, a 3a pittura di u "Lavu di i cigni" di Tchaikovsky hè cumpostu di seguità a tradizione. nat. ballà. Calchì volta un tali S. inseritu hè chjamatu divertissement (l'ultimu ritrattu di A Bella Durmiente è a maiò parte di l'attu 2 di U Cascinanoci di Tchaikovsky).

Da vede: Igor Glebov (Asafiev BV), l'arte strumentale di Tchaikovsky, P., 1922; u so, Forma musicale cum'è un prucessu, Vol. 1-2, M.-L., 1930-47, L., 1971 ; Yavorsky B., Bach suites for clavier, M.-L., 1947; Druskin M., Clavier music, L., 1960; Efimenkova V., Generi di danza ..., M., 1962; Popova T., Suite, M., 1963.

IE Manukyan

Lascia un Audiolibro