Alexander Alexandrovich Slobodyanik |
Pianisti

Alexander Alexandrovich Slobodyanik |

Alexander Slobodyanik

Data di nascita
05.09.1941
Data di morte
11.08.2008
Una prufessione
pianist
paese
l'URSS

Alexander Alexandrovich Slobodyanik |

Alexander Alexandrovich Slobodyanik da una ghjovana età era in u centru di l'attinzioni di i specialisti è u publicu generale. Oghje, quandu hà parechji anni di cuncertu sottu u so cinturione, si pò dì senza teme di fà un sbagliu chì era è ferma unu di i pianisti più populari di a so generazione. Hè spettaculare nantu à u palcuscenicu, hà un aspettu imponente, in u ghjocu si pò sente un talentu grande è peculiar - si pò sente subitu, da i primi noti chì piglia. Eppuru, a simpatia di u publicu per ellu hè duvuta, forse, à ragioni di natura particulari. U talentu è, in più, spettaculare in u palcuscenicu di cuncertu hè più cà abbastanza; Slobodianik attrae l'altri, ma più nantu à questu dopu.

  • Musica di pianoforte in a tenda in linea Ozon →

Slobodyanyk hà iniziatu a so furmazione regulare in Lviv. U so babbu, un famosu duttore, era piacevule à a musica da a ghjovana età, in un tempu era ancu u primu viulinu di una orchestra sinfonia. A mamma ùn era micca male à u pianoforte, è hà insignatu à u so figliolu i primi lezioni à ghjucà stu strumentu. Allora u zitellu fù mandatu à una scola di musica, à Lydia Veniaminovna Galembo. Ci si attirò subitu l'attinzioni à sè stessu: à l'età di quattordici anni, hà ghjucatu in a sala di u terzu cuncertu per pianoforte è orchestra di a Filarmonica di Lviv Beethoven, è più tardi hà interpretatu cù una banda di clavier solista. Hè statu trasferitu à Mosca, à a Scola Centrale di Musica di Ten-Year. Per qualchì tempu era in a classa di Sergei Leonidovich Dizhur, un musicista di Mosca ben cunnisciutu, unu di i studienti di a scola Neuhaus. Allora fù pigliatu cum'è studiente da Heinrich Gustavovich Neuhaus stessu.

Cù Neuhaus, i classi di Slobodyanik, si pò dì, ùn hà micca travagliatu, ancu s'ellu si stete vicinu à u famosu maestru per circa sei anni. "Ùn hà micca funzionatu, sicuru, solu per a mo culpa", dice u pianista, "chì ùn aghju mai cessatu di dispiace finu à oghje". U Slobodyannik (per esse onestu) ùn hè mai appartenutu à quelli chì anu una reputazione per esse urganizati, cullati, capaci di mantene in u quadru di ferru di l'autodisciplina. Hà studiatu in modu irregulare in a so ghjuventù, secondu u so umore; i so primi successi venenu assai più da un talentu naturali riccu chè da un travagliu sistematicu è propiu. Neuhaus ùn hè micca surprisatu da u so talentu. I ghjovani capaci intornu à ellu eranu sempre in abbundanza. "Più grande hè u talentu", hà ripetutu più d'una volta in u so cerculu, "più legittima hè a dumanda di rispunsabilità è indipendenza iniziale" (Neigauz GG De l'art du pianoforte. – M., 1958. P. 195.). Cù tutta a so energia è vehemenza, si ribellò contr'à ciò chì dopu, vultendu in pensamentu à Slobodyanik, chjamò diplomaticamente "fallimentu di cumpiendu diversi duveri". (Neigauz GG Riflessioni, ricordi, diari. S. 114.).

Slobodyanik stessu ammette onestamente chì, deve esse nutatu, hè in generale assai simplice è sinceru in l'autovalutazione. "Eiu, cumu si mette più delicatamente, ùn era micca sempre preparatu bè per e lezioni cù Genrikh Gustavovich. Chì possu dì avà in a mo difesa ? Mosca dopu à Lvov m'hà captivatu cù assai impressioni novi è putenti ... Mi hà vultatu a testa cù attributi brillanti, apparentemente straordinariamente tentatori di a vita metropolitana. Eru fascinatu da parechje cose - spessu à u detrimentu di u travagliu.

À a fine, hà avutu à parte cù Neuhaus. Tuttavia, u ricordu di un musicista maravigliosu li hè sempre caru oghje: "Ci sò persone chì ùn ponu esse scurdate solu. Sò sempre cun voi, per u restu di a vostra vita. Hè ghjustu dettu: un artista hè vivu finu à ch'ellu hè ricurdatu ... Per via, aghju sentitu l'influenza di Henry Gustavovich per un bellu pezzu, ancu quandu ùn era più in a so classa ".

Slobodyanik hà graduatu da u cunservatoriu, è dopu a scola graduata, sottu a guida di un studiente di Neuhaus - Vera Vasilievna Gornostaeva. "Un musicista magnificu", dice di u so ultimu maestru, "sottile, perspicace ... Un omu di cultura spirituale sofisticata. È ciò chì era particularmente impurtante per mè era un urganizatore eccellente: devu a so vulintà è l'energia micca menu di a so mente. Vera Vasilievna m'hà aiutatu à ritruvà in l'interpretazione musicale ".

Cù l'aiutu di Gornostaeva, Slobodyanik hà finitu successu a staghjoni cumpetitiva. Ancu prima, durante i so studii, hè stata premiata è diplomi in cuncorsi in Varsavia, Bruxelles è Praga. In u 1966, hà fattu a so ultima apparizione à u Terzu Tchaikovsky Competition. È hè statu attribuitu un quartu premiu onorariu. U periodu di u so apprendistatu hè finitu, a vita di ogni ghjornu di un concertista prufessiunale cuminciò.

Alexander Alexandrovich Slobodyanik |

… Allora, chì sò e qualità di Slobodianik chì attrae u publicu ? Se guardate "a so" stampa da u principiu di l'anni sessanta à l'oghje, l'abbundanza di tali caratteristiche in questu cum'è "ricchezza emotiva", "pienezza di sentimenti", "spontaneità di l'esperienza artistica", ecc. , micca cusì raru, truvata in parechje recensioni è critichi musicali critichi. À u listessu tempu, hè difficiule di cundannà l'autori di i materiali nantu à Slobodyanyk. Saria assai difficiule di sceglie un altru, parlendu di ellu.

Infatti, Slobodyanik à u pianoforte hè a pienezza è a generosità di l'esperienza artistica, a spontaneità di a vulintà, una volta forte è forte di passioni. È ùn hè micca maravigliatu. L'emotività viva in a trasmissione di a musica hè un signu sicuru di u talentu di eseguisce; Slobodian, cum'è si dicia, hè un talentu eccezziunale, a natura l'hà dotatu in pienu, senza stint.

Eppuru, pensu, ùn si tratta micca solu di musicalità innata. Daretu à l'alta intensità emotiva di u spettaculu di Slobodyanik, a piena di sangue è a ricchezza di e so sperienze di scena hè a capacità di percepisce u mondu in tutta a so ricchezza è u multicolore senza limiti di i so culori. A capacità di risponde vivace è entusiasmu à l'ambiente, di fà miscellanea: per vede largamente, per piglià in tuttu ciò chì interessa, per respira, cum'è dicenu, cù u pettu pienu ... Slobodianik hè in generale un musicista assai spontaneo. Nisuna iota stampata, micca sbiadita annantu à l'anni di a so attività scenica piuttostu longa. Hè per quessa chì l'ascultori sò attratti da u so arte.

Hè faciule è piacevule in a cumpagnia di Slobodyanik - sì u scuntrà in u vestitori dopu un spettaculu, o l'avete vistu nantu à u palcuscenicu, à u teclatu di un strumentu. Qualchì nubiltà interna hè intuitu in ellu; "bella natura creativa", anu scrittu annantu à Slobodyanik in una di e recensioni - è cun una bona ragione. Sembra: hè pussibile catturà, ricunnosce, sente queste qualità (bellezza spirituale, nubiltà) in una persona chì, pusata à un pianoforte di cuncertu, ghjoca un testu musicale amparatu prima? Risulta - hè pussibule. Ùn importa micca ciò chì Slobodyanik mette in i so prugrammi, finu à u più spettaculare, vincitore, scenicamente attraente, in ellu cum'è esecutore ùn si pò micca nutà ancu una ombra di narcisisimu. Ancu in quelli mumenti chì pudete veramente ammirallu: quandu ellu hè in u so megliu è tuttu ciò chì face, cum'è dicenu, esce è esce. Ùn si pò truvà nunda di piccante, vanitosu, vanitosu in u so arte. "Cù i so dati di scena felice, ùn ci hè micca un sguardu di narcissismu artisticu", quelli chì sò cunnisciuti da Slobodyanik admiranu. Hè propiu, micca u minimu suggerimentu. Da induve vene, infatti, questu: hè digià dettu più d'una volta chì l'artista "cuntinueghja" sempre una persona, ch'ella vole o micca, a sà o ùn a sà.

Hà una spezia di stile di ghjocu, pare ch'ellu hà stabilitu una regula per ellu stessu : ùn importa ciò chì fate à u teclatu, tuttu hè fattu pianu pianu. U repertoriu di Slobodyanik include una quantità di pezzi virtuosi brillanti (Liszt, Rachmaninoff, Prokofiev ...); hè difficiuli di ricurdà ch'ellu hà fretta, "guidatu" almenu unu di elli - cum'è succede, è spessu, cù pianoforte bravura. Ùn hè micca una coincidenza chì i critichi li rimproveranu à volte per un ritmu un pocu lentu, mai per troppu altu. Hè prubabilmente cusì chì un artista deve vede nantu à u palcuscenicu, pensu à certi mumenti, fighjendulu: per ùn perde u so temperamentu, per ùn perde micca u so temperamentu, almenu in ciò chì riguarda un modu puramente esternu di cumpurtamentu. In ogni circustanza, esse calmu, cun dignità interna. Ancu in i mumenti più caldi di spettaculu - ùn sapete mai quanti di elli sò in a musica romantica chì Slobodyanik hà longu preferitu - ùn cascà micca in esaltazione, eccitazione, agitazione ... Cum'è tutti i artisti straordinarii, Slobodyanik hà una caratteristica, solu caratteristica. stile, ghjochi; a manera più precisa, forsi, seria di designà stu stilu cù u terminu Grave (lentamente, majestuosamente, significativamente). Hè in questu modu, un pocu pesante in u sonu, delineendu rilievi testurizzati in una manera grande è convessa, chì Slobodyanik interpreta a sonata in fa minore di Brahms, u Quintu cuncertu di Beethoven, u Primu di Tchaikovsky, i Quadri di Mussorgsky in una mostra, e sonate di Miaskovskij. Tuttu ciò chì hè avà chjamatu sò i migliori numeri di u so repertoriu.

Una volta, in u 1966, durante u Terzu Concorsu di stampa Tchaikovsky, parlendu cù entusiasmu di a so interpretazione di u cuncertu di Rachmaninov in D minor, hà scrittu: "Slobodianik ghjucà veramente in russo". L'"intonazione slava" hè veramente chjaramente visibile in ellu - in a so natura, l'apparenza, a visione artistica di u mondu, u ghjocu. Di solitu ùn hè micca difficiule per ellu di apre, di spressione exhaustivamente in l'opere chì appartenenu à i so compatrioti - soprattuttu in quelli inspirati da l'imaghjini d'ampiezza senza limiti è spazii aperti... Una volta, unu di i culleghi di Slobodyanik rimarcò: "Ci sò brillanti, tempestosi, temperamenti esplosivi. Quì u temperamentu, piuttostu, da u scopu è a larghezza. L'osservazione hè curretta. Hè per quessa chì l'opere di Tchaikovsky è Rachmaninov sò cusì boni in u pianista, è assai in u tardu Prokofiev. Hè per quessa (una circustanza rimarchevule!) Hè scontru cù una tale attenzione à l'esteru. Per i stranieri, hè interessante cum'è un fenomenu tipicamente russu in u spettaculu musicale, cum'è un caratteru naziunale succoso è culurita in l'arti. Hè statu applauditu più di una volta in i paesi di u Vechju Munnu, è parechji di i so viaghji d'oltremare anu ancu successu.

Una volta in una conversazione, Slobodyanik hà toccu u fattu chì per ellu, cum'è esecutore, l'opere di grandi forme sò preferite. "In u generu monumentale, in qualchì modu mi sentu più còmode. Forse più calmu chè in miniatura. Forse quì l'instinctu artisticu di l'autopreservazione si fa sentire - ci hè tali ... Se di colpu "inciampà" in qualchì locu, "perde" qualcosa in u prucessu di ghjucà, allora u travagliu - vogliu dì un grande travagliu chì hè assai diffuso in u spaziu sonu - ma ùn sarà cumplitamenti arruvinatu. Ci sarà sempre u tempu di salvallu, di riabilitallu per un sbagliu accidintali, di fà un altru bè. Se arruvinate una miniatura in un locu unicu, a distruggete sanu.

Sapi chì in ogni mumentu pò "perde" qualcosa nantu à u palcuscenicu - questu hè accadutu à ellu più di una volta, digià da a ghjovana età. "Prima, aghju avutu ancu peggiu. Avà a pratica di scena accumulata annantu à l'anni, a cunniscenza di u so affari aiutanu ... "E veramente, quale di i participanti di u cuncertu ùn hà micca avutu per svià durante u ghjocu, scurdate, entra in situazioni critiche? Slobodyaniku, prubabilmente più spessu chè parechji di i musicisti di a so generazione. Hè accadutu ancu à ellu: cum'è s'ellu si truvava inaspettatamente una nuvola nantu à a so prestazione, di colpu hè diventata inerte, statica, smagnetizzata internamente... È oghje, ancu quandu un pianista hè in u fiore di a vita, cumplettamente armatu cù una sperienza di varietà, succede. chì i frammenti di musica vivaci è culuriti splendenti si alternanu à e so serate cù quelli sordi, inespressivi. Cum'è s'ellu perde l'interessu in ciò chì succede per un pezzu, s'immergendu in qualchì trance inesperu è inspiegabile. E poi, di colpu, s'infiamma di novu, si lascia trasportatu, guida cun fiducia l'audienza.

Ci era un tali episodiu in a biografia di Slobodyanik. Hà ghjucatu in Mosca una cumpusizioni cumplessa è raramente interpretata da Reger - Variazioni è Fuga nantu à un tema di Bach. À u primu hè surtitu da u pianista ùn hè micca assai interessante. Era evidenti chì ùn hà micca successu. Frustratu da u fallimentu, hà finitu a serata ripetendu e variazioni encore di Reger. È ripetutu (senza esagerazione) suntuosamente - luminoso, inspirante, caldu. Clavirabend pareva esse spartutu in dui parti chì ùn sò micca assai simili - questu era tuttu Slobodyanik.

Ci hè un svantaghju avà? Forse. Quale hè chì discuterà: un artista mudernu, un prufessiunale in u sensu altu di a parolla, hè obligatu à gestisce a so ispirazione. Deve esse capace di chjamà à vuluntà, esse almenu Stadda in a vostra creatività. Solu, parlendu cù tutta a franchezza, hè sempre statu pussibule per ognunu di i cuncerti, ancu i più cunnisciuti, di pudè fà questu ? È ùn eranu, malgradu tuttu, certi artisti "instabili" chì ùn si distinguenu micca da a so custanza creativa, cum'è V. Sofronitsky o M. Polyakin, eranu a decorazione è l'orgogliu di a scena prufessiunale?

Ci sò maestri (in u teatru, in a sala di cuncertu) chì ponu agisce cù a precisione di i dispositi automatichi impeccabilmente adattati - onore è lode à elli, una qualità degna di l'attitudine più rispettuosa. Ci sò altri. I fluttuazioni in u benessiri creativi sò naturali per elli, cum'è u ghjocu di u chiaroscuru in un dopu meziornu d'estiu, cum'è u flussu di u mare, cum'è a respirazione per un organismu vivu. U magnificu connoisseur è psicologu di u spettaculu musicale, GG Neuhaus (hà digià avutu qualcosa di dì nantu à i capricci di a fortuna di scena - sia successi brillanti è fallimenti) ùn hà micca vistu, per esempiu, nunda di ripruduzzione in u fattu chì un cuncertu particulari ùn hè micca capace. à "pruducia prudutti standard cù precisione di fabbrica - e so apparizioni pubbliche" (Neigauz GG Riflessioni, ricordi, diari. S. 177.).

Quì sopra elenca l'autori cù quale sò assuciati a maiò parte di i rializazioni interpretative di Slobodyanik - Tchaikovsky, Rachmaninov, Prokofiev, Beethoven, Brahms ... Pudete supplementà sta serie cù i nomi di cumpusitori cum'è Liszt (in u repertoriu di Slobodyanik, a Sonata B-minor, a Sixth Rhapsody, Campanella, Mephisto Waltz and other Liszt pieces), Schubert (Sonata B flat major), Schumann (Carnival, Symphonic Etudes), Ravel (Concerto for the left hand), Bartok (Piano Sonata, 1926), Stravinsky ("Persley") ").

Slobodianik hè menu cunvince in Chopin, ancu s'ellu ama assai stu autore, spessu si riferisce à u so travagliu - i cartelli di u pianista presentanu i preludi, studi, scherzos, ballades di Chopin. In regula, u 1988u seculu li bypassa. Scarlatti, Haydn, Mozart - sti nomi sò abbastanza rari in i prugrammi di i so cuncerti. (Veru, in a stagione XNUMX Slobodyanik hà ghjucatu publicamente u cuncertu di Mozart in B-flat major, chì avia amparatu pocu prima. Ma questu, in generale, ùn hà micca marcatu cambiamenti fundamentali in a so strategia di repertoriu, ùn hà micca fattu un pianista "classicu". ). Probabilmente, u puntu quì hè in certi caratteristiche psicologichi è pruprietà chì eranu urigginariamenti inherenti à a so natura artistica. Ma in certi caratteristiche caratteristiche di u so "apparechju pianisticu" - ancu.

Hà mani putenti chì ponu sfracicà ogni difficultà di rendiment: tecnica di corda sicura è forte, ottavi spettaculari, etc. In altre parolle, virtuosismu primi piani. L'accussì-chiamatu "equipaggiu di Slobodyanik" pare più modestu. Si sente chì qualchì volta ch'ella manca di suttilità traforata in u disegnu, ligerezza è grazia, caccia calligrafica in i dettagli. Hè pussibule chì a natura hè in parte culpèvule per questu - a struttura stessa di e mani di Slobodyanik, a so "custituzione" pianistica. Hè pussibule, però, chì ellu stessu hè a culpa. O piuttostu, ciò chì GG Neuhaus chjamava in u so tempu u fallimentu di cumpiendu diversi tipi di "duveri" educativi: qualchi mancanza è omissioni da u tempu di a prima ghjuventù. Ùn hè mai andatu senza cunsequenze per nimu.

* * *

Slobodyanik hà vistu assai in l'anni chì era in scena. Face à parechji prublemi, pensate à elli. Hè preoccupatu chì trà u publicu generale, cum'è ellu crede, ci hè una certa diminuzione di l'interessu in a vita di cuncertu. « Mi pare chì i nostri ascoltatori anu una certa delusione da e serate filarmoniche. Ùn lasciate micca tutti l'ascultori, ma, in ogni casu, una parte considerableu. O forse solu u generu di cuncertu stessu hè "stancu"? Ùn l'aghju micca esclusu ancu ".

Ùn ferma micca di pensà à ciò chì pò attrae u publicu in a Sala Filarmonica oghje. Artista di alta classe? Senza dubbitu. Ma ci sò altre circustanze, Slobodyanik crede, chì ùn interferiscenu micca cù piglià in contu. Per esempiu. In u nostru tempu dinamicu, i prugrammi longu è longu sò percepiti cun difficultà. Una volta, 50-60 anni fà, l'artisti di cuncerti davanu serate in trè sezioni; Avà pare un anacronismu - assai prubabilmente, l'ascultori partianu solu da a terza parte ... Slobodyanik hè cunvinta chì i prugrammi di cuncerti in questi ghjorni duveranu esse più compacti. Nisuna longa ! In a seconda mità di l'anni ottanta, hà avutu clavirabends senza intermissions, in una parte. "Per u publicu d'oghje, à sente a musica da deci à una ora è quindici minuti hè più chè abbastanza. L'intermission, in my opinion, ùn hè micca sempre necessaria. Calchì volta solu ammortizza, distrae ... "

Pensa ancu à qualchi altri aspetti di stu prublema. U fattu chì u tempu hè ghjuntu, apparentemente, per fà qualchi cambiamenti in a forma stessa, a struttura, l'urganizazione di e prestazioni di cuncertu. Hè assai fruttìvule, sicondu Alexander Alexandrovich, per intruduce numeri di camera-ensemble in i prugrammi tradiziunali soli - cum'è cumpunenti. Per esempiu, i pianisti anu da unisce cù violinisti, violoncellisti, vocalisti, etc. In principiu, questu anima serate filarmoniche, li rende più cuntrastanti in forma, più diversi in cuntenutu, è cusì attrattivi per l'ascultori. Forse hè per quessa chì a musica d'inseme l'hà attrattu sempre più in l'ultimi anni. (Un fenomenu, per via, generalmente caratteristicu di parechji artisti à l'epica di a maturità creativa.) In 1984 è 1988, hà spessu realizatu cù Liana Isakadze; Ils ont interprété des œuvres pour violon et piano de Beethoven, Ravel, Stravinsky, Schnittke...

Ogni artista hà prestazioni chì sò più o menu ordinariu, cum'è dicenu, passanu, è ci sò cuncerti-avvenimenti, a memoria di quale hè cunsirvatu per un bellu pezzu. Si parla di tali E prestazioni di Slobodyanik in a seconda mità di l'anni ottanta, ùn si pò mancà di menziunà a so esecuzione cumuna di u Concerto per Violin, Piano è Orchestra à Corda di Mendelssohn (1986, accumpagnatu da l'Orchestra di Camera di Statu di l'URSS), u Concerto per Violin, Piano è String di Chausson. Quartet (1985) cù V. Tretyakov annu, inseme cù V. Tretyakov è u Quartet Borodin), u cuncertu di pianoforte di Schnittke (1986 è 1988, accumpagnatu da l'Orchestra di a Camera di Statu).

È vogliu mintuvà un altru latu di a so attività. Duranti l'anni, ghjoca sempre più è vuluntà in istituzioni educative musicali - scole di musica, scole di musica, cunsirvatori. "Eccu, almenu sapete chì vi ascoltaranu veramente attenti, cun interesse, cun cunniscenza di a materia. È capiscenu ciò chì voi, cum'è esecutore, vulia dì. Pensu chì questu hè u più impurtante per un artista: per esse capitu. Chì alcune rimarche critiche venenu dopu. Ancu s'ellu ùn ti piace micca qualcosa. Ma tuttu ciò chì esce successu, chì avete successu, ùn passerà micca inosservatu.

U peghju per un musicista di cuncertu hè l'indifferenza. È in l'istituzioni educative spiciali, in regula, ùn ci sò micca persone indifferenti è indifferenti.

In u mo parè, ghjucà in i scoli di musica è in i scoli di musica hè qualcosa di più difficiuli è rispunsevuli di ghjucà in parechje filarmoniche. È mi piace personalmente. Inoltre, l'artista hè apprezzatu quì, u trattanu cun rispettu, ùn l'obliganu micca à sperienze quelli mumenti umilianti chì qualchì volta li tombanu à a so sorte in rilazioni cù l'amministrazione di a sucetà filarmonica.

Cum'è ogni artista, Slobodyanik hà guadagnatu qualcosa annantu à l'anni, ma à u listessu tempu perde qualcosa. Tuttavia, a so capacità felice di "ignite spontaneamente" durante i spettaculi era sempre cunservata. Mi ricordu una volta chì avemu parlatu cun ellu nantu à diversi temi; avemu parlatu di mumenti d'ombra è di e vicissitudini di a vita di un artista invitatu; L'aghju dumandatu: hè pussibule, in principiu, di ghjucà bè, se tuttu ciò chì intornu à l'artista u spinge à ghjucà, male: sia a sala (se pudete chjamà sala quelli chì sò assolutamente inadatti per i cuncerti, in quale avete qualchì volta avete per eseguisce), è l'audienza (se l'adunazione di persone è assai pochi pò esse pigliate per un veru publicu filarmonicu), è un strumentu rottu, etc., etc. "Sapete", rispose Alexander Alexandrovich, "ancu in questi , per dì cusì, "condizioni insalubre" ghjucanu bè. Iè, sì, pudete, fiducia in mè. Ma - se solu esse capaci di gode di a musica. Chì sta passione ùn vene micca immediatamente, chì 20-30 minuti si spende per aghjustà à a situazione. Ma dopu, quandu a musica ti cattura veramente, quandu accende, - tuttu u circondu diventa indifferenti, pocu impurtante. È allora pudete ghjucà assai bè ... "

Ebbè, questu hè a pruprietà di un veru artistu - per immerse in a musica cusì tantu ch'ellu smette di nutà assolutamente tuttu ciò chì hè intornu à ellu. È Slobodianik, cum'è dicenu, ùn perde micca sta capacità.

Di sicuru, in u futuru, l'aspittà di l'allegria novi è di scontri cù u publicu - ci saranu applausi, è altri attributi di successu chì sò cunnisciuti bè. Solu hè improbabile chì questu hè u principale per ellu oghje. Marina Tsvetaeva hà spressu una idea assai curretta chì quandu un artista entra in a seconda mità di a so vita creativa, diventa impurtante per ellu digià. micca successu, ma tempu...

G. Tsypin, 1990

Lascia un Audiolibro