Artur Schnabel |
Pianisti

Artur Schnabel |

Arthur Schnabel

Data di nascita
17.04.1882
Data di morte
15.08.1951
Una prufessione
pianist
paese
Austria

Artur Schnabel |

U nostru seculu hà marcatu a più grande tappa in a storia di l'arti di scena: l'invenzione di l'arregistramentu di u sonu hà cambiatu radicalmente l'idea di l'interpreti, facendu pussibule di "reify" è imprinting per sempre ogni interpretazione, facendu a pruprietà micca solu di i cuntempurani, ma ancu e generazioni future. Ma in u stessu tempu, a registrazione di u sonu hà permessu di sente cun vigore è chiarezza rinnuvati cumu esattamente a performance, l'interpretazione, cum'è una forma di creatività artistica, sò sottumessi à u tempu: ciò chì una volta pareva una rivelazione, cum'è l'anni passanu cresce inesorabilmente. vechju; ciò chì hà causatu piacè, qualchì volta lascia solu perplessità. Questu succede spessu, ma ci sò eccezzioni - artisti chì l'arti hè cusì forte è perfettu chì ùn hè micca sottumessu à "corrusione". Artur Schnabel era un tali artista. U so ghjocu, cunsirvatu in arregistramentu nantu à i dischi, lasci oghje un'impressione guasi forte è prufonda cum'è in quelli anni ch'ellu facia nantu à u palcuscenicu di cuncertu.

  • Musica di pianoforte in a tenda online OZON.ru

Per parechji dicennii, Arthur Schnabel ferma un tipu di standard - un standard di nubiltà è purità classica di stile, cuntenutu è alta spiritualità di spettaculu, soprattuttu quandu si tratta di interpretà a musica di Beethoven è Schubert; in ogni modu, in l'interpretazione di Mozart o Brahms, pochi puderanu paragunà cun ellu.

À quelli chì u cunniscenu solu da note - è questi sò, sicuru, a maiuranza oghje - Schnabel paria esse una figura monumentale, titanica. Intantu, in a vita vera era un omu chjuche cù u stessu cigaru in bocca, è solu a so testa è e mani eranu sproporzionatamente grande. In generale, ùn hà micca adattatu à l'idea arradicata di uXNUMXbuXNUMXbthe "pop star": nunda di esternu in a manera di ghjucà, senza movimenti innecessarii, gesti, pose. Eppuru, quand'ellu s'assittò à l'instrumentu è pigliò i primi accordi, un silenziu ammucciatu fù stabilitu in a sala. A so figura è u so ghjocu irradianu quellu incantu unicu è speciale chì hà fattu di ellu una persunalità legendaria durante a so vita. Questa legendaria hè sempre sustinuta da "evidenza materiale" in forma di parechji dischi, hè catturatu in verità in i so memorie "My Life and Music"; u so halo cuntinueghja à esse sustinutu da decine di studienti chì occupanu sempre pusizioni di punta à l'orizzonte di u pianismu mundiale. Iè, in parechji rispetti Schnabel pò esse cunsideratu u creatore di un novu pianismu mudernu - micca solu perchè hà criatu una maravigliosa scola pianistica, ma ancu perchè u so arte, cum'è l'arti di Rachmaninoff, era davanti à u so tempu ...

Schnabel, per esse, assorbutu, sintetizatu è sviluppatu in u so artu i più boni caratteristiche di u pianismu di u seculu XNUMXth - monumentalità eroica, ampiezza di scopu - caratteristiche chì l'avvicinanu à i migliori rapprisintanti di a tradizione pianistica russa. Ùn deve esse scurdatu chì prima di entre in a classa di T. Leshetitsky in Viena, hà studiatu per un bellu pezzu sottu a guida di a so moglia, u pianista russu eccezziunale A. Esipova. In a so casa, hà vistu parechji grandi musicisti, cumpresu Anton Rubinstein, Brahms. À l'età di dodici anni, u zitellu era digià un artista cumpletu, in u so ghjocu, l'attenzione era attirata principalmente à a prufundità intellettuale, cusì inusual per un zitellu prodigiu. Basta à dì chì u so repertoriu includeva sonate di Schubert è cumpusizioni di Brahms, chì ancu l'artisti sperimentati raramente osenu ghjucà. A frasa Leshetitsky hà dettu à u ghjovanu Schnabel hè ancu intrutu in a legenda: "Ùn sarete mai un pianista. Siti un musicista!”. In verità, Schnabel ùn hè micca diventatu un "virtuosu", ma u so talentu cum'è musicista hè statu revelatu in tutta a misura di nomi, ma in u campu di pianoforte.

Schnabel hà fattu u so debut in u 1893, graduatu da u cunsirvatoriu in u 1897, quandu u so nome era digià assai cunnisciutu. A so furmazione hè stata assai facilitata da a so passione per a musica di camera. À u turnu di u 1919u seculu, fundò u Trio Schnabel, chì includenu ancu u viulinu A. Wittenberg è u violoncellista A. Hecking ; dopu hà ghjucatu assai cù u violinista K. Flesch ; À mezu à i so cumpagni era a cantante Teresa Behr, chì divintò a moglia di u musicista. À u listessu tempu, Schnabel hà guadagnatu l'autorità cum'è maestru; in u 1925 hè statu attribuitu u titulu di prufessore onorariu à u Conservatoriu di Berlinu, è da 20 hà insignatu a classa di pianoforte à a Scola Superiore di Musica di Berlinu. Ma à u listessu tempu, per parechji anni, Schnabel ùn hà micca assai successu cum'è solista. Torna à l'iniziu di l'anni 1927, hà qualchì volta à esce in sala mezza viota in Auropa, è ancu di più in America ; apparentemente, u tempu per una valutazione degna di l'artista ùn hè micca ghjuntu allora. Ma pocu à pocu a so fama accumincia a cresce. In u 100, hà marcatu u 32 anniversariu di a morte di u so idolu, Beethoven, per a prima volta eseguisce tutte e so sonate di u 1928 in un ciclu, è uni pochi anni dopu era u primu in a storia à registrà tutti in dischi - à ddu tempu, un travagliu senza precedente chì hà bisognu di quattru anni ! In u 100, in u 1924 anniversariu di a morte di Schubert, hà ghjucatu un ciclu chì includeva quasi tutte e so cumpusizioni di pianoforte. Dopu quì, infine, u ricunniscenza universale hè vinutu à ellu. Stu artista era assai apprezzatu in u nostru paese (induve da u 1935 à u XNUMX hà datu ripetutamente cuncerti cun grande successu), perchè l'amatori di musica sovietica sempre pusonu in u primu locu è hà valutatu sopratuttu a ricchezza di l'arti. Hà amatu ancu esse realizatu in l'URSS, nutendu a "grande cultura musicale è l'amore di a massa per a musica" in u nostru paese.

Dopu à i Nazis ghjuntu à u putere, Schnabel abbandunò infine a Germania, hà campatu per qualchì tempu in Italia, dopu in Londra, è prestu si trasfirìu in i Stati Uniti à l'invitu di S. Koussevitzky, induve hà guadagnatu prestu l'amore universale. Ci hà campatu finu à a fine di i so ghjorni. U musicista hè mortu inesperu, à a vigilia di l'iniziu di un altru grande tour di cuncertu.

U repertoriu di Schnabel era grande, ma micca illimitatu. I studienti ricurdò chì in e lezioni u so mentor hà ghjucatu da cori quasi tutta a literatura di pianoforte, è in i so primi anni in i so prugrammi si pudia scuntrà i nomi di romantichi - Liszt, Chopin, Schumann. Ma dopu avè righjuntu a maturità, Schnabel si limitò deliberatamente è purtò à l'audienza solu ciò chì era particularmente vicinu à ellu - Beethoven, Mozart, Schubert, Brahms. Ellu stessu hà motivatu questu senza civetteria : "Mi cunsidereghja un onore di mi cunfina in una regione d'alta muntagna, induve di più in più di novi s'apriranu daretu à ogni cime pigliata".

A fama di Schnabel era grande. Ma ancu, i zealots di u virtuosismu di u pianoforte ùn anu micca sempre capaci di accettà u successu di l'artista è venenu cun ellu. Hanu nutatu, micca senza malizia, ogni « colpu », ogni sforzu visibile, appiicatu da elli per superà e difficultà suscitate da l'Appassionata, i cuncerti o e sonate tardive di Beethoven. Hè statu ancu accusatu di prudenza eccessiva, secchezza. Iè, ùn hà mai avutu i dati fenomenali di Backhouse o Levin, ma nisuna sfida tecnica era insurmontabile per ellu. "Hè assolutamente sicuru chì Schnabel ùn hà mai maestru di a tecnica virtuosa. Ùn vulia mai avè ella; ùn hà micca bisognu, perchè in i so anni più boni ci era pocu chì li piacerebbe, ma ùn pudia fà ", scrivia A. Chesins. U so virtuosismu era abbastanza per l'ultimi dischi, fatti pocu prima di a so morte, in u 1950, è rapprisentanu a so interpretazione di l'impromptu di Schubert. Era sfarente - Schnabel ferma principalmente un musicista. A cosa principal in u so ghjocu era un sensu inconfundibile di stile, cuncentrazione filusòfica, espressività di a frasa, forza di forza. Eranu sti qualità chì determinavanu u so ritmu, u so ritmu - sempre precisu, ma micca "metro-ritmu", u so cuncettu esecutivu in tuttu. Chasins cuntinua: "U ghjocu di Schnabel avia duie qualità principali. Era sempre eccellentemente intelligente è espressiva discretamente. I cuncerti di Schnabel ùn sò micca cum'è l'altri. Ci hà fattu scurdà di l'interpreti, di u palcuscenicu, di u pianoforte. Ci hà custrettu à dà noi cumpletamente à a musica, à sparte a so immersione.

Ma per tuttu ciò, in parti lenti, in musica "semplice", Schnabel era veramente insuperabile: ellu, cum'è pochi, hà sappiutu respira u significatu in una melodia simplice, per pronunzia una frasa cun grande significatu. E so parolle sò degne di nota: "I zitelli sò permessi di ghjucà à Mozart, perchè Mozart hà relativamente pochi note; l'adulti evitanu di ghjucà à Mozart perchè ogni nota costa troppu ".

L'impattu di u ghjocu di Schnabel hè statu assai rinforzatu da u so sonu. Quandu era necessariu, era suave, velvety, ma se e circustanze dumandavanu, una ombra d'acciaio apparsu in questu; à u listessu tempu, a durezza o rudeness era straniera per ellu, è ogni gradazione dinamica era sottumessu à i bisogni di a musica, u so significatu, u so sviluppu.

U criticu tedescu H. Weier-Wage scrive : "In cuntrastu cù u subjectivisimu temperamentale di altri grandi pianisti di u so tempu (per esempiu, d'Albert o Pembaur, Ney o Edwin Fischer), u so ghjocu hà sempre datu l'impressione di sobrietà è calma. . Ùn lasciava mai scappà i so sentimenti, a so spressione restava piatta, qualchì volta guasi fridda, è quantunque era infinitamente luntanu da a pura “ughjettività”. A so tecnica brillanti paria prevede l'ideali di e generazioni successive, ma sempre ferma solu un mezzu per risolve un compitu artisticu altu.

L'eredità di Artur Schnabel hè variata. Hà travagliatu assai è fruttuosamente cum'è editore. In u 1935, un travagliu fundamentale hè ghjuntu fora di stampa - una edizione di tutte e sonate di Beethoven, in quale hà riassuntu l'esperienza di parechje generazioni d'interpreti è delinea a so propria visione originale nantu à l'interpretazione di a musica di Beethoven.

U travagliu di u cumpusitore occupa un locu assai particulari in a biografia di Schnabel. Stu "clàssicu" strettu à u pianoforte è un zealot di i classici era un sperimentatore appassiunatu in a so musica. E so cumpusizioni – è trà elli un cuncertu per pianoforte, un quatuor à corde, una sonata per violoncello è pezzi per pianoforte – stupiscenu qualchì volta cù a cumplessità di a lingua, excursioni inattese in u regnu atonale.

Eppuru, u valore principalu, principale in u so legatu hè, sicuru, i dischi. Ci sò parechji: cuncerti di Beethoven, Brahms, Mozart, sonate è pezzi di i so autori prediletti, è assai di più, sin'à e Marche Militari di Schubert, interpretate in quattru mani cù u so figliolu Karl Ulrich Schnabel, Dvorak è quintetti Schubert, catturati in cullaburazione cù u quatuttu "Yro arte". Evaluendu e registrazioni lasciate da u pianista, u criticu americanu D. Harrisoa hà scrittu: "Ùn mi possu micca frenà, ascultendu parlà chì Schnabel soffre di difetti in a tecnica è per quessa, cum'è certi pirsuni dicenu, si sentia più còmode in a musica lenta. chè prestu. Questu hè simplicemente stupidu, postu chì u pianista era in u cuntrollu tutale di u so strumentu è sempre, cù una o duie eccezzioni, "trattava" di sonate è cuncerti cum'è s'elli eranu creati apposta per i so diti. In verità, i disputi nantu à a tecnica di Schnabel sò cundannati à morte, è sti registri cunfirmanu chì micca una sola frasa, grande o chjuca, era più altu ch'è u so virtuosu perspicacia.

L'eredità di Artur Schnabel persiste. Au fil des ans, de plus en plus d'enregistrements sont extraits de l'archive et mis à disposition d'un large cercle d'amateurs de musique, ce qui confirme l'échelle de l'art de l'artiste.

Lit.: Smirnova I. Arthur Schnabel. – L., 1979

Lascia un Audiolibro