tenore |
Termini di musica

tenore |

categurie di dizziunariu
termini è cuncetti, opera, voce, cantu, strumenti musicali

itali. tenore, da lat. tensor - muvimentu cuntinuu, muvimentu uniforme, tensione di a voce, da teneo - direttu, hold (path); francese tenor, teneur, taille, haute contra, tedesco. tenore, tenore inglese

Terminu ambiguu, digià cunnisciutu in u Medievu è per un bellu pezzu chì ùn hà micca un significatu stabilitu: u so significatu coincideva in parte cù i significati di e parolle tonus (tonu salmu, modu chjesa, tonu sanu), modus, tropus (sistema, modu). ), accentus (accentu, stress, alzà a voce) denotava ancu a durata di u soffiu o a durata di u sonu, trà i teorichi di u tardu Medievu - à volte l'ambitus (vulume) di u modu. À u tempu, i seguenti valori sò stati determinati più precisamente.

1) In u cantu gregorianu, T. (più tardi chjamatu ancu tuba (2), corda (francese corda, spagnolu cuerda)) hè u listessu di ripercussione (2), vale à dì unu di i soni più impurtanti di u cantu, chì coincide cù u dominante è definisce inseme cù cuncludi. sonu (finalis, simile in pusizioni à a tonica) affiliazione modale di a melodia (vede Modi medievali). In decomp. tipi di salmudia è melodie vicinu à questu T. serve ch. tonu di recitazione (sonu, nantu à quale una parte significativa di u testu hè recitata).

2) À u Medievu. musica poligonale (circa in i seculi XII-XVI) u nome di a festa, in quale hè statu dichjarata a melodia principale (cantus firmus). Sta melodia hà servitu cum'è a basa, u principiu di cunnessione di i parechji scopi. cumpusizioni. In principiu, u terminu in questu sensu hè stata utilizata in cunnessione cù u genre treble (12) - una varietà speziale, strettamente metrizata di l'organu (in i primi formi di l'organu, un rolu simili à T. era ghjucatu da vox principalis - u voce principale); T. faci u listessu funziunamentu in altri poligoni. Generi : motte, missa, ballata, etc. In dui scopi. cumpusizioni T. era a voce bassa. Cù l'aghjunzione di u contratenor bassus (contrapuntu in una voce più bassa), T. divintò una di e voci medii; sopra à T. puderia esse piazzatu countertenor altus. In certi generi, a voce situata sopra à u T. avia un nome diversu : motetus in motette, superius in clause ; e voci supiriori sò ancu chjamati duplum, triplum, quadruplum o - discantus (vede Treble (16)), più tardi - sopranu.

In u 15u seculu nome "T". qualchì volta allargatu à u contratenore; u cuncettu di "T". per certi autori (per esempiu, Glarean) si fusiona cù u cuncettu di cantus firmus è cù u tema in generale (cum'è una melodia à un capu processatu in una cumpusizioni di parechji capi); in Italia à i seculi XV è XVI. nomu "T". appiicata à a melodia di sustegnu di u ballu, chì hè stata posta in a voce media, u contrapuntu à quale formava a voce alta (superius) è bassa (contratenor).

G. de Macho. Kyrie da a messa.

Inoltre, notazioni chì suggerenu l'usu in Op. c.-l. una melodia cunnisciuta data in T. (Tedesco Tenorlied, Tenormesse, talianu messa su tenore, francese messe sur tenor).

3) U nome di a parte corale o d’inseme destinata à l’interpretazione di T. (4). In un poligonu armonicu o polifonicu. magazzinu, induve u coru hè pigliatu cum'è una mostra. presentazione (per esempiu, in i travaglii educativi nantu à l'armunia, a polifonia), - voce (1), situata trà bassu è alto.

4) Alta voce maschile (4), u nome di quale vene da a prestazione predominante da ellu in i primi poligonali. a musica di a festa T. (2). A gamma di T. in parti sola hè c - c2, in corale c - a1. I soni in u voluminu da f à f1 sò u registru mediu, i soni sottu f sò in u registru più bassu, i soni sopra f1 sò in u registru superiore è più altu. L'idea di a gamma di T. ùn resta micca cambiatu: in i seculi 15-16. T. in decomp. i casi, hè stata interpretata o cum'è più vicinu à a viola, o, à u cuntrariu, cum'è stendu in a regione baritone (tenorino, quanti-tenore); in u 17u seculu u voluminu abituale di T. era in h - g 1. Finu à pocu tempu, i parti di T. eranu arregistrati in a chjave di tenore (per esempiu, a parte di Sigmund in l'Anellu di u Nibelung di Wagner; dama "di Tchaikovsky ), in u vechju coru. partitura sò spessu in alto è baritone; in publicazioni muderni partitu T. nutatu in viulinu. chjave, chì implica una trasposizione in una ottava (innota ancu

or

). U rolu figurativu è semanticu di T. hà cambiatu assai cù u tempu. In oratorio (Sansone di Handel) è in musica sacra antica, una tradizione valida per epoche successive di interpretazione di a parte di tenore solista cum'è narrativa-drammatica (L'evangelista in passioni) o obiettivamente sublime (Benedictus da a messa di Bach in h-moll, episodi separati in " All-Night Vigil" di Rachmaninov, parte centrale in "Canticum sacrum" di Stravinsky). Cum'è l'opere taliane in u 17u seculu, i rolli tenori tipici di i ghjovani eroi è amanti sò stati determinati; specifichi appare un pocu dopu. parte di T.-buffa. In l'opera-serie di mogli. e voci è e voci di i castrati rimpiazzavanu e voci maschili, è T. hè stata affidata solu di roles minori. À u cuntrariu, in un altru più demucraticu u caratteru di l'opera buffa, i parti tenori sviluppati (lirichi è comici) sò un elementu custitutivu impurtante. Nantu à l'interpretazione di T. in opere di i seculi 18-19. a été influencé par WA Mozart ("Don Giovanni" - la part de Don Ottavio, "Tout le monde le fait" - Ferrando, "La flûte enchantée" - Tamino). Opera in u 19u seculu furmò i principali tippi di partiti tenori: lirica. T. (Tenore di grazia in talianu) si distingue per un timbru ligeru, un registru superiore forte (qualchì volta sin'à d2), ligerezza è mubilità (Almaviva in U Barbiere di Siviglia di Rossini; Lensky); dram. T. (Tenore di forza in talianu) hè carattarizatu da una colorazione di baritone è una grande putenza di sonu cù una gamma pocu più chjuca (Jose, Herman); in u dramma liricu. T. (mezzo-carattere talianu) combina e qualità di i dui tipi in modu diffirenti (Othello, Lohengrin). Una varietà speziale hè caratteristica T.; u nomu hè duvuta à u fattu chì hè spessu usatu in roli di caratteru (trike). Quandu si determina se a voce di un cantante appartene à un tipu o un altru, e tradizioni di cantu di una naziunalità data sò essenziali. scole; sì, in talianu. cantanti a diffarenza trà a lirica. è dram. T. hè relative, hè più chjaramente spressione in questu. l'opera (per esempiu, l'inquietantu Max in The Free Shooter è l'incrollabile Sigmund in The Valkyrie); in a musica russa hè un tipu speciale di dramma lirica. T. cù un registru superiore perseguitatu è un forte ancu u sonu di u sonu vene da Ivan Susanin di Glinka (a definizione di l'autore di Sobinin - "caratteru remoto" si estende naturalmente à l'apparenza vocale di u partitu). L'impurtanza aumentata di l'iniziu di u timbre-culore in opera music cun. 19 - mendicà. XXu seculu, cunvergenza di l'opera è u dramma. u teatru è u rinfurzamentu di u rolu di recitativu (in particulare in l'opera di u XXu seculu) hà influinzatu l'usu di timbri tenori spiciali. Tali hè, per esempiu, ghjunghje sin'à e20 è sona cum'è un falsetto T.-altino (Astrologer). Sposta l'enfasi da a cantilena à l'espressione. pronuncia di a parolla carattirizza tali specifichi. rolli, cum'è Yurodivy è Shuisky in Boris Godunov, Alexei in The Gambler è Prince in Prokofiev's Love for Three Oranges, è altri.

A storia di u prucessu includenu i nomi di parechji artisti T. eccezziunale. In Italia, G. Rubini, G. Mario godivanu una grande fama, in u XXmu seculu. – E. Caruso, B. Gigli, M. Del Monaco, G. Di Stefano, frà ellu. l'artisti di l'opera (in particulare, l'interpreti di l'opere di Wagner) spiccavanu cechi. u cantante JA Tikhachek, tedescu. cantanti W. Windgassen, L. Zuthaus; trà i russi è i gufi. cantanti-T. - NN Figner, IA Alchevsky, DA Smirnov, LV Sobinov, IV Ershov, NK Pechkovsky, GM Nelepp, S. Ya. Lemeshev, I S. Kozlovsky.

5) Spiritu di ramu à larga scala. instrument (Tenore talianu Flicornu, tynor saxhorn francese, Tenorhorn tedesco). Si rifiriscinu a trasposing instruments, fatta in B, a parte di T. hè scritta in b. nimu più altu ch'è u sonu veru. Grazie à l'usu di un mecanismu di trè valve, hà una scala cromatica cumpleta, a gamma reale hè E - h1. Meri è cima. T. i registri sò carattarizati da un sonu suave è pienu; capacità di T. melodichi sò cumminati cù tecniche. mobilità. T. hè ghjuntu in usu à mezu. XIX seculu (disegni bh di A. Saks). Inseme cù l'altri strumenti di a famiglia di saxhorn-u cornet, baritone è bass-u T. forma a basa di u spiritu. una orchestra, induve, sicondu a cumpusizioni, u gruppu T. hè divisu in 19 (in picculi ramu, à volte in picculi misti) o 2 (in picculi misti è grande mischiati); 3u T. à u listessu tempu hannu a funzione di un capu, melodic. voci, 1 è 2 sò accumpagna, voci accumpagna. T. o baritonu hè di solitu affidatu cù a melodica principale. voce in trio marche. E parti rispunsevuli di T. si trovanu in a Sinfonia N ° 3 di Myaskovsky. Un strumentu strettamente ligatu hè a tuba (19) di cornu Wagner (tenore).

6) Definizione di clarificà in u titulu decomp. strumenti musicali, indicà e qualità di tenore di u so sonu è a gamma (in uppusizione à l'altri variità chì appartenenu à a listessa famiglia); per esempiu : saxophone-T., tenor trombone, domra-T., tenor viola (chjamata ancu viola da gamba è taille), etc.

Literatura: 4) Timokhin V., Cantori italiani eccezionali, M., 1962; u so, Maestri di l'arti vocale di u XXu seculu, n. 1, M., 1974; Lvov M., Da a storia di l'arti vocale, M., 1964; u so, cantanti russi, M., 1965; Rogal-Levitsky Dm., Orchestra moderna, vol. 2, M., 1953; Gubarev I., Brass band, M., 1963; Chulaki M., Instruments of a symphony orchestra, M.-L., 1950, M., 1972.

TS Kyuregyan


Voce maschile alta. Gamma principale da à picculu à à prima ottava (in ocasioni finu à ri o ancu prima F à Bellini). Ci sò roli di tenori lirichi è drammatici. I roli più tipici di u tenore liricu sò Nemorino, Faust, Lensky; À mezu à e parti di u tenore drammaticu, notate i roli di Manrico, Otello, Calaf è altri.

Per un bellu pezzu in l'opera, u tenore hè stata utilizata solu in roli secundari. Finu à a fine di u 18u - principiu di u 19u seculu, i castrati dominavanu a scena. Solu in l'opara di Mozart, è dopu in Rossini, e voci tenori piglianu un postu di primura (principalmente in l'opere buffa).

Trà i tenori più prominenti di u XXu seculu sò Caruso, Gigli, Björling, Del Monaco, Pavarotti, Domingo, Sobinov è altri. Vede ancu contratenore.

E. Tsodokov

Lascia un Audiolibro