Alfred Cortot |
Conduttori

Alfred Cortot |

Alfred Cortot

Data di nascita
26.09.1877
Data di morte
15.06.1962
Una prufessione
direttore d'orchestra, pianista, maestru
paese
Francia, Svizzera

Alfred Cortot |

Alfred Cortot hà campatu una vita longa è inusualmente fruttuosa. Passò in a storia cum'è unu di i titani di u pianismu mundiale, cum'è u più grande pianista di Francia in u nostru seculu. Ma ancu s'ellu ci scurdemu per un mumentu di a fama mundiale è di i meriti di stu maestru di pianoforte, allora ancu ciò ch'ellu hà fattu era più chè abbastanza per scrivite per sempre u so nome in a storia di a musica francese.

In essenza, Cortot hà iniziatu a so carriera di pianista sorprendentemente tardi - solu à u limitu di u so 30 anniversariu. Di sicuru, ancu prima ch'ellu hà dedicatu assai tempu à u pianoforte. Mentre era sempre studiente à u Cunsirvatoriu di Parigi - prima in a classa di Decombe, è dopu a morte di l'ultimi in a classa di L. Diemer, hà fattu u so debut in u 1896, eseguendu u Cuncertu in Sol minore di Beethoven. Una di l'impressioni più forti di a so ghjuventù era per ellu una riunione - ancu prima di entre in u cunservatoriu - cù Anton Rubinstein. U grande artista russu, dopu à sente u so ghjocu, hà ammonatu u zitellu cù queste parolle: "Cellu, ùn vi scurdate micca ciò chì vi dicu! Beethoven ùn hè micca ghjucatu, ma ricompostu. Sti parolle sò diventate u mottu di a vita di Cortu.

  • Musica di pianoforte in a tenda in linea Ozon →

Eppuru, in i so anni di studiente, Cortot era assai più interessatu in altri spazii di l'attività musicale. Li piacia à Wagner, studiava partiture sinfoniche. Dopu avè graduatu da u cunsirvatoriu in u 1896, si dichjarò cum'è pianista in parechji paesi europei, ma prestu si n'andò à a cità Wagner di Bayreuth, induve hà travagliatu dui anni cum'è accumpagnatore, assistente direttore, è infine, direttore d'orchestra. sottu a guida di i Mohicani di l'arte di cunduce - X. Richter è F Motlya. Riturnendu tandu in Parigi, Cortot agisce cum'è un propagandista cunsistenti di l'opera di Wagner; sottu à a so direzzione, a prima di A Morte di i Dii (1902) si faci in a capitale di Francia, altre opere sò in scena. "Quandu Cortot conduce, ùn aghju micca rimarche", hè cusì chì Cosima Wagner stessu hà valutatu a so intelligenza di sta musica. In u 1902, l'artista hà fundatu l'Associu Cortot di Cuncerti in a capitale, chì hà guidatu per duie stagioni, è dopu divintò u direttore di a Società Naziunale di Parigi è i Cuncerti Populari in Lille. Duranti a prima dicada di u XNUMXesimu seculu, Cortot prisintò à u publicu francese un gran numaru di novi opere - da L'Annellu di u Nibelungen à l'opere di l'autori cuntempuranei, cumpresi i russi. È più tardi hà fattu regularmente cum'è direttore cù i migliori orchestre è hà fundatu dui gruppi più - a Filarmonica è a Sinfonia.

Di sicuru, tutti sti anni Cortot ùn hà micca cessatu di fà cum'è pianista. Ma ùn hè micca per casu chì avemu abitatu in tali dettagliu nantu à altri aspetti di a so attività. Ancu s'ellu era solu dopu à u 1908 chì a interpretazione di u pianoforte hè ghjunta à pocu à pocu in a so attività, hè precisamente a versatilità di l'artista chì hà determinatu largamente e caratteristiche distintive di u so aspettu pianisticu.

Lui-même a formulé son credo d'interprétation ainsi : « L'attitude face à l'œuvre peut être double : soit l'immobilité, soit la recherche. A ricerca di l'intenzione di l'autore, oppostu à e tradizioni ossificate. A più impurtante hè di dà rinu liberu à l'imaginazione, creendu una cumpusizioni di novu. Questa hè l'interpretazione ". È in un altru casu, hà spressu u pensamentu seguente: "U più altu distinu di l'artista hè di rinviviscia i sentimenti umani oculati in a musica".

Iè, prima di tuttu, Cortot era è resta musicista à u pianoforte. A virtuosità ùn l'hà mai attrattu è ùn era micca un latu forte è visibile di u so arte. Ma ancu un cunnistore di pianoforte cusì strettu cum'è G. Schonberg ammettiu chì ci era una dumanda speciale da stu pianista: "Induve hà avutu u tempu di mantene a so tecnica in ordine? A risposta hè simplice: ùn hà micca fattu. Cortot hà sempre sbagliatu, hà avutu i lapsus di memoria. Per qualsiasi altru artista menu significativu, questu seria imperdonabile. Ùn importa micca à Cortot. Questu hè statu percivutu cum'è l'ombra sò percive in i dipinti di i vechji maestri. Perchè, malgradu tutti i sbagli, a so tecnica magnifica era impeccabile è capace di qualsiasi "fuochi d'artificiu" se a musica l'esigeva. A dichjarazione di u famosu criticu francese Bernard Gavoti hè ancu degne di nota: "U più bellu di Cortot hè chì sottu à i so dite u pianoforte cessà di esse un pianoforte".

In verità, l'interpretazioni di Cortot sò duminate da a musica, duminata da u spiritu di l'opera, l'intellettu u più prufondu, a puesia curaghju, a logica di u pensamentu artisticu - tuttu ciò chì u distingue da parechji pianisti. E sicuru, a ricchezza maravigghiusa di i culori di u sonu, chì parevanu superà e capacità di un pianoforte ordinariu. Pas étonnant que Cortot lui-même ait inventé le terme « orchestration du piano » et qu'il ne s'agissait pas d'une belle phrase en bouche. Infine, a maravigghiusa libertà di spettaculu, chì hà datu e so interpretazioni è u prucessu stessu di ghjucà u caratteru di riflessioni filusòfichi o narrazioni eccitati chì inexorably captivated l'ascultori.

Tutte queste qualità facianu Cortot unu di i migliori interpreti di a musica romantica di u seculu passatu, soprattuttu Chopin è Schumann, è ancu autori francesi. In generale, u repertoriu di l'artista era assai largu. Inseme à l'opere di questi cumpusitori, hà interpretatu superbamente sonate, rapsodie è trascrizioni di Liszt, opere maiò è miniature di Mendelssohn, Beethoven è Brahms. Ogni travagliu acquistatu da ellu spiciali, caratteristiche uniche, apertu in una nova manera, à volte causanu cuntruversia trà i cunnosciatori, ma invariabilmente piacè à l'audienza.

Cortot, musicista finu à a molla di l'osse, ùn era micca cuntentu solu di u repertoriu solista è di cuncerti cù l'orchestra, s'hè vultatu sempre à a musica di camera. In u 1905, inseme cù Jacques Thibault è Pablo Casals, fundò un trio, chì i so cuncerti per parechji decennii - finu à a morte di Thibaut - sò stati vacanze per l'amatori di musica.

A gloria d'Alfred Cortot - pianista, direttore d'orchestra, musicista d'inseme - digià in l'anni 30 sparghje in u mondu sanu; in parechji paesi era cunnisciutu da i registri. Hè in quelli ghjorni - à l'epica di u so più altu ghjornu - chì l'artista visitò u nostru paese. Hè cusì chì u prufissore K. Adzhemov hà descrittu l'atmosfera di i so cuncerti: "Avemu aspittendu l'arrivu di Cortot. In a primavera di u 1936 hà fattu in Mosca è Leningrad. Mi ricordu di a so prima apparizione nantu à u palcuscenicu di u Great Hall di u Conservatoriu di Mosca. Dopu avè appena pigliatu un postu à l'instrumentu, senza aspittà u silenziu, l'artista subitu "attaccò" u tema di l'Etudi Sinfonichi di Schumann. L'accordu minore di do diesis, cù a so luminosa pienezza di sonu, paria taglià u rumore di a sala inquieta. Ci hè statu un silenziu istantaneu.

Solennemente, elatedly, oratorically passionately, Cortot ricrea imagine romantiche. Au fil d'une semaine, l'un après l'autre, ses chefs-d'œuvre d'exécution sonnaient devant nous : sonates, ballades, préludes de Chopin, un concert pour piano, la Kreisleriana de Schumann, les scènes pour enfants, les variations sérieuses de Mendelssohn, l'invitation à la danse de Weber, la sonate en si mineur et A Seconda Rapsodia di Liszt... Ogni pezzu hè statu impressu in a mente cum'è una maghjina in rilievu, estremamente significativa è inusual. A maestosità scultorea di l'imaghjini di u sonu era duvuta à l'unità di l'imaginazione putente di l'artista è a maravigliosa capacità pianistica sviluppata annantu à l'anni (in particulare u vibratu culurita di timbres). Cù l'eccezzioni di uni pochi critichi di mente accademica, l'interpretazione originale di Cortot hà guadagnatu l'ammirazione generale di l'ascultori sovietici. B. Yavorsky, K. Igumnov, V. Sofronitsky, G. Neuhaus assai apprezzatu l'arti di Korto.

Hè vale a pena cità quì l'opinione di KN Igumnov, un artista chì hè in certi modi vicinu, ma in certi modi oppostu à u capu di i pianisti francesi: "Hè un artista, ugualmente stranieru à l'impulsu spontaneu è a brillantezza esterna. Hè un pocu raziunalistu, u so principiu emutivu hè subordinatu à a mente. U so arte hè squisita, qualchì volta difficiule. A so paleta di sonu ùn hè micca assai largu, ma attraente, ùn hè micca attiratu à l'effetti di l'instrumentazione di u pianoforte, hè interessatu in cantilena è culori trasparenti, ùn ùn strive per soni ricchi è mostra u megliu latu di u so talentu in u campu di lyrics. U so ritmu hè assai liberu, u so rubato assai peculiare volte rompe a linea generale di a forma è rende difficiuli di percepisce a cunnessione lògica trà e frasi individuali. Alfred Cortot hà trovu a so propria lingua è in questa lingua si conta l'opere familiari di i grandi maestri di u passatu. I pinsamenti musicali di l'ultimi in a so traduzzione spessu acquistanu un novu interessu è significatu, ma qualchì volta diventanu intraducibili, è allora l'ascultore ùn hà dubbitu micca nantu à a sincerità di l'interprete, ma nantu à a verità artistica interna di l'interpretazione. Cette originalité, cette curiosité, caractéristique de Cortot, éveille l’idée performative et ne lui permet pas de s’installer sur un tradi- tionalisme généralement reconnu. Tuttavia, Cortot ùn pò esse imitatu. Accettandu senza cundizzioni, hè faciule di cascà in l'inventiva.

In seguitu, i nostri ascoltatori anu avutu l'uppurtunità di cunnosce u ghjocu di u pianista francese da numerosi registrazioni, u valore di quale ùn diminuite micca cù l'anni. Per quelli chì sentenu oghje, hè impurtante ricurdà e caratteristiche caratteristiche di l'arti di l'artista, chì sò cunsirvate in i so gravazioni. « Qualchese chì tocca à a so interpretazione, scrive unu di i biògrafi di Cortot, deve rinunzià à l'illusione arradicata chì l'interpretazione, suppone, hè u trasferimentu di a musica mantenendu, soprattuttu, a fideltà à u testu musicale, a so «lettera». Cum'è applicata à Cortot, una tale pusizioni hè veramente periculosa per a vita - a vita di a musica. Sè vo "cuntrullalu" cù noti in e so mani, allura u risultatu pò esse solu deprimenti, postu ch'ellu ùn era micca un "filologu" musicale. Ùn hà micca peccatu incessantemente è senza vergogna in tutti i casi pussibuli - in pace, in dinamica, in rubato strappatu? Ùn era micca e so idee più impurtanti per ellu chè a vulintà di u cumpusitore ? Ellu stessu formulò a so pusizioni cusì: "Chopin ùn hè micca ghjucatu cù i dite, ma cù u core è l'imaginazione". Questu era u so credu cum'è interprete in generale. I note l'interessavanu micca cum'è codici statichi di liggi, ma, à u più altu gradu, cum'è un appellu à i sentimenti di l'interprete è di l'ascultore, un appellu chì avia da decifrare. Corto era un creatore in u sensu più largu di a parolla. Puderia un pianista di furmazione mudernu ottene questu? Probabilmente micca. Ma Cortot ùn era micca schiavutu da u desideriu d'oghje per a perfezione tecnica - era guasi un mitu durante a so vita, quasi fora di u scopu di a critica. Anu vistu in u so visu micca solu un pianista, ma una parsunalità, è per quessa, ci sò stati fatturi chì sò diventati assai più altu ch'è a nota "giusta" o "falsa": a so cumpetenza editoriale, a so erudizione inaudita, u so rangu cum'è. un maestru. Tuttu chistu hà ancu creatu una autorità innegabile, chì ùn hè micca sparitu finu à questu ghjornu. Cortot puderia literalmente permette i so sbagli. In questa occasione, si pò surrisu ironicu, ma, malgradu questu, ci vole à sente a so interpretazione.

A gloria di Cortot - pianista, direttore d'orchestra, propagandista - hè stata multiplicata da a so attività di maestru è di scrittore. In u 1907, ereditò a classa di R. Punyo à u Cunsirvatoriu di Parigi, è in u 1919, inseme à A. Mange, fundò l'Ecole Normale, chì diventò prestu famosu, duv'ellu era direttore è maestru - ci hà insignatu corsi d'interpretazione d'estate. . A so autorità cum'è maestru era senza paragone, è i studienti littiralmente da tuttu u mondu si sò ghjunti à a so classe. Trà quelli chì anu studiatu cù Cortot à parechji tempi sò stati A. Casella, D. Lipatti, K. Haskil, M. Tagliaferro, S. Francois, V. Perlemuter, K. Engel, E. Heidsieck è decine d'altri pianisti. I libri di Cortot - "Musica per pianoforte francese" (in trè volumi), "Principi raziunali di a tecnica di u pianoforte", "Cursu d'interpretazione", "Aspetti di Chopin", e so edizioni è i so travaglii metudichi sò andati in u mondu.

"... Hè ghjovanu è hà un amore completamente altruista per a musica", disse Claude Debussy di Cortot à u principiu di u nostru seculu. Corto restò u listessu ghjovanu è innamuratu di a musica per tutta a so vita, è cusì ferma in a memoria di tutti quelli chì l'anu intesu ghjucà o cumunicà cun ellu.

Grigoriev L., Platek Ya.

Lascia un Audiolibro