Vladimir Vladimirovich Sofronitsky |
Pianisti

Vladimir Vladimirovich Sofronitsky |

Vladimir Sofronitsky

Data di nascita
08.05.1901
Data di morte
29.08.1961
Una prufessione
pianist
paese
l'URSS

Vladimir Vladimirovich Sofronitsky |

Vladimir Vladimirovich Sofronitsky - una figura unica in u so modu. Sè, dì, u performer "X" hè facile à paragunà cù l'esecutore "Y", per truvà qualcosa vicinu, in relazione, purtendu à un denominatore cumunu, allora hè quasi impussibule di paragunà Sofronitsky cù qualsiasi di i so culleghi. Cum'è un artista, hè unu di un tipu è ùn pò micca esse paragunatu.

Per d 'altra banda, l'analogii sò facilmente truvati chì liganu u so arte cù u mondu di a puesia, a literatura è a pittura. Ancu durante a vita di u pianista, i so criazioni interpretanti sò assuciati cù i puesii di Blok, i tele di Vrubel, i libri di Dostoevsky è Green. Hè curiosu chì qualcosa simili hè accadutu in un tempu cù a musica di Debussy. È ùn pudia truvà alcunu analogu satisfacente in i circles di i so cumpagni cumpusitori; in listessu tempu, a critica di i musicisti cuntempuranei trova facilmente queste analogie trà i pueti (Baudelaire, Verlaine, Mallarmé), i drammaturghi (Maeterlinck), i pittori (Monet, Denis, Sisley è altri).

  • Musica di pianoforte in a tenda in linea Ozon →

Per stallà in l'arti da i so fratelli in l'attellu di creazione, à una distanza da quelli chì sò simili in faccia, hè u privilegiu di artisti veramente eccezziunali. Sofronitsky, senza dubbitu, appartene à tali artisti.

A so biografia ùn era micca ricca in avvenimenti notevuli esterni; ùn ci era micca sorprese spiciali in questu, nè accidenti chì di colpu è bruscamente cambianu u destinu. Quandu si guardà u cronografu di a so vita, una cosa cattura l'ochju: cuncerti, cuncerti, cuncerti... Hè natu in San Petruburgu, in una famiglia intelligente. U so babbu era un fisicu; in u pedigree pudete truvà i nomi di scientisti, pueti, artisti, musicisti. Quasi tutte e biografie di Sofronitsky dicenu chì u so missiavu maternu era un pittore di ritratti eccezziunale di a fine di u XNUMXth - principiu di u XNUMXth seculu Vladimir Lukich Borovikovsky.

Da l'età di 5 anni, u zitellu hè statu attiratu à u mondu di i soni, à u pianoforte. Cum'è tutti i zitelli veramente dotati, li piaceva fantasticà à u teclatu, ghjucà qualcosa di u so propiu, coglie melodie intesu à l'aleatoriu. Prima dimustrava un'arechja affilata, una memoria musicale tenace. I parenti ùn anu micca dubbitu chì deve esse insignatu in seriu è u più prestu pussibule.

Da l'età di sei anni, Vova Sofronitsky (a so famiglia vive in Varsavia à quellu tempu) principia à piglià lezioni di pianoforte da Anna Vasilievna Lebedeva-Getsevich. Un studiente di NG Rubinshtein, Lebedeva-Getsevich, cum'è dicenu, era un musicista seriu è sapiente. In i so studii, rignava a misurazione è l'ordine di ferru; tuttu era coherente cù l'ultime raccomandazioni metodologiche; l'assignazioni è l'istruzzioni sò stati accuratamente registrati in i diari di i studienti, a so implementazione hè stata strettamente cuntrullata. "U travagliu di ogni dettu, ogni musculu ùn hà micca scappatu di a so attenzione, è hà cercatu persistente di eliminà ogni irregularità dannosa" (Sofronitsky VN Da i ricordi // Memorie di Sofronitsky. - M., 1970. P. 217)- scrive in i so memorie Vladimir Nikolayevich Sofronitsky, u babbu di u pianista. Apparentemente, e lezioni cù Lebedeva-Getsevich serve u so figliolu in bonu locu. U zitellu si trasfirìu prestu in i so studii, era attaccatu à u so maestru, è dopu l'hà ricurdatu più di una volta cù una parolla grata.

… U tempu passava. Nant'à u cunsigliu di Glazunov, in u vaghjimu di u 1910, Sofronitsky si n'andò sottu à a tutela di un prufessore di Varsavia, prufessore in u Conservatoriu Alexander Konstantinovich Mikhalovsky. À questu tempu, hè diventatu più è più interessatu à a vita musicale chì u circundava. Assiste à serate di pianoforte, sente Rachmaninov, u ghjovanu Igumnov è u famosu pianista Vsevolod Buyukli, chì eranu in tour in a cità. Un eccellente interprete di l'opere di Scriabin, Buyukli hà avutu una forte influenza nantu à u ghjovanu Sofronitsky - quandu era in a casa di i so genitori, spessu s'assittò à u pianoforte, vuluntariu è ghjucatu assai.

Parechji anni passati cù Mikhalovsky hà avutu u megliu effettu nantu à u sviluppu di Safronitsky cum'è artista. Michalovsky stessu era un pianista eccezziunale; un appassiunatu ammiratore di Chopin, assai spessu apparsu nantu à u palcuscenicu di Varsavia cù i so drammi. Sofronitsky hà studiatu micca solu cù un musicista espertu, un maestru efficace, hè statu insignatu interprete di cuncertu, un omu chì cunniscia bè a scena è e so lege. Hè ciò chì importava è era impurtante. Lebedeva-Getsevich hà purtatu benefizii indubbi in u so tempu: cum'è dicenu, ella "metta a manu", pusò i fundamenti di l'eccellenza prufessiunale. Vicinu à Mikhalovsky, Sofronitsky hà prima sentitu l'aroma passiunanti di u palcuscenicu di cuncertu, hà pigliatu u so incantu unicu, chì hà amatu per sempre.

In u 1914, a famiglia Sofronitsky hà tornatu à San Petruburgu. U pianista di 13 anni entra in u cunservatoriu di u famosu maestru di pedagogia di u pianoforte Leonid Vladimirovich Nikolaev. (In più di Sofronitsky, i so studienti in parechji tempi includenu M. Yudina, D. Shostakovich, P. Serebryakov, N. Perelman, V. Razumovskaya, S. Savshinsky è altri musicisti famosi.) Sofronitsky era sempre furtunatu di avè i maestri. Cù tutta a diffarenza di caratteri è temperamenti (Nikolaev era ritenutu, equilibratu, invariabilmente logicu, è Vova era appassiunatu è addicted), i cuntatti creativi cù u prufessore arricchiu u so studiente in parechje manere.

Hè interessante di nutà chì Nikolaev, micca troppu stravaganti in i so affetti, pigliò prestu una simpatia à u ghjovanu Sofronitsky. Hè dettu chì spessu vultò à l'amichi è i cunnisciuti: "Venite à sente un zitellu maravigliu ... Mi pare chì questu hè un talentu eccezziunale, è ghjoca digià bè". (Leningrad Conservatory in Memoirs. - L., 1962. S. 273.).

Di tantu in tantu Sofronitsky participa à cuncerti studianti è avvenimenti di carità. Li notanu, parlanu più insistente è più forte di u so grande talentu affascinante. Dighjà micca solu Nikolaev, ma ancu i più lungimi di i musicisti di Petrograd - è daretu à elli alcuni di i critichi - predice un futuru artisticu gloriosu per ellu.

… U cunsirvatoriu hè finitu (1921), principia a vita di un concertista prufessiunale. U nome di Sofronitsky pò esse truvatu più è più spessu nantu à i cartelli di a so cità nativa; u publicu tradiziunale strettu è esigente di Mosca si cunnosce è li dà un accoltu cordiale; si sente in Odessa, Saratov, Tiflis, Baku, Tashkent. À pocu à pocu, amparanu quasi in ogni locu in l'URSS, induve a musica seria hè venerata; hè messu à a parità cù i più famosi interpreti di quellu tempu.

(Un toccu curiosu: Sofronitsky ùn hà mai participatu à i cuncorsi di musica è, per a so propria ammissione, ùn li piacia micca. A gloria hè stata guadagnata da ellu micca in cuncorsi, micca in cummattimentu unicu in qualchì locu è cù qualcunu; menu di tuttu u deve à i capricciosi. ghjocu di casu, chì, succede chì unu serà alzatu uni pochi di passi, l'altru relegatu senza meritu à l'ombra. Hè ghjuntu à u palcuscenicu a manera ch'ellu hè vinutu prima, in i tempi di pre-cumpetizione - da spettaculi, è solu da elli. , pruvendu u so dirittu à l'attività di cuncertu.)

In u 1928 Sofronitsky si n'andò fora. Cù successu sò i so tour in Varsavia, Parigi. Circa un annu è mezu campa in a capitale di Francia. Scontru cù pueti, artisti, musicisti, cunnosce l'arti di Arthur Rubinstein, Gieseking, Horowitz, Paderewski, Landowska; cerca cunsiglii da un maestru brillanti è espertu di pianismu, Nikolai Karlovich Medtner. Parigi cù a so cultura seculare, i musei, i vernissages, u tesoru più riccu di l'architettura dà à u ghjovanu artista assai impressioni vivaci, rende a so visione artistica di u mondu ancu più forte è più forte.

Dopu à parting with France, Sofronitsky torna in a so patria. È torna viaghjà, giru, sceni filarmonici grandi è pocu cunnisciuti. Prestu cumencia à insignà (hè invitatu da u Conservatoriu di Leningrad). Pedagogia ùn era micca destinatu à diventà a so passione, a vocazione, u travagliu di a vita - cum'è, per dì, per Igumnov, Goldenweiser, Neuhaus o u so maestru Nikolaev. Eppuru, da a vulintà di e circustanze, era ligatu à ella finu à a fine di i so ghjorni, sacrificò assai tempu, energia è forza.

È dopu vene u vaghjimu è l'inguernu di u 1941, un tempu di prucessi incredibbilmente difficili per u populu di Leningrad è per Sofronitsky, chì si firmò in a cità assediata. Una volta, u 12 di dicembre, in i ghjorni più pesanti di u bloccu, u so cuncertu hà fattu - un inusual, per sempre affundatu in a memoria di ellu è assai altri. Hà ghjucatu à u Teatru Pushkin (ex Alexandrinsky) per i persone chì difendenu a so Leningrad. "Era trè gradi sottu à zero in a sala Alexandrinka", disse Sofronitsky dopu. "L'ascultori, i difensori di a cità, stavanu à pusà in pelliccia. Aghju ghjucatu in guanti cù a punta di i dita tagliati... Ma cumu m'anu à sente, cumu ghjucatu ! Quantu sò preziosi sti ricordi... Sentu chì l'ascultori m'hà capitu, chì aghju trovu a strada per i so cori... (Adzhemov KX Unforgettable. - M., 1972. S. 119.).

Sofronitsky passa l'ultimi dui decennii di a so vita in Mosca. À questu tempu, hè spessu malatu, qualchì volta ùn appare micca in publicu per mesi. Più impazienti aspettanu i so cuncerti; ognunu diventa un avvenimentu artisticu. Forse ancu una parolla cuncertu ùn hè micca u megliu quandu si tratta di e prestazioni più tardi di Sofronitsky.

Sti spettaculi in un tempu sò stati chjamati in modu diversu: "ipnosi musicale", "nirvana poeticu", "liturgia spirituale". Infatti, Sofronitsky ùn hà micca solu realizatu (bene, eccellenti realizatu) questu o quellu prugramma indicatu nantu à u cartellu di u cuncertu. Mentre ghjucava a musica, pareva cunfessu à a ghjente; Hà cunfessu cù a massima franchezza, sincerità è, ciò chì hè assai impurtante, dedicazione emotiva. Circa unu di i canti di Schubert - Liszt, hà dettu: "Vogliu pienghje quandu ghjucà sta cosa". In un'altra occasione, dopu avè presentatu à l'audienza una interpretazione veramente inspirata di a sonata minore in si bemol di Chopin, hà ammissu, essendu andatu in a sala artistica: "Se vi preoccupate cusì, ùn aghju micca ghjucà più di centu volte. ." Rivive veramente a musica chì hè ghjucata so, cum'è hà sperimentatu à u pianoforte, hè statu datu à uni pochi. U publicu hà vistu è capitu questu; quì si mette a pista à l'inusualmente forte, "magneticu", cum'è parechji assicurati, l'impattu di l'artista nantu à l'audienza. Da e so serate, era ch’elli partianu in silenziu, in un statu di cuncentrazione d’auto-approfondimentu, cum’è in cuntattu cù un sicretu. (Heinrich Gustovovich Neuhaus, chì cunnosci bè Sofronitsky, hà dettu una volta chì "u stampu di qualcosa di straordinariu, à volte quasi soprannaturale, misteriosu, inspiegabile è putente attraente per sè stessu si trova sempre nantu à u so ghjocu ...")

Iè, è i pianisti stessi ieri, i scontri cù l'audienza anu ancu qualchì volta in u so propiu modu speciale. Sofronitsky hà amatu stanze chjuche è accoglienti, "u so" publicu. In l'ultimi anni di a so vita, hà più vuluntà ghjucatu in a Piccola Sala di u Cunsirvatori di Mosca, in a Casa di i Scientisti è - cù a più sincerità - in a Casa-Museu di AN Scriabin, u cumpusitore chì idolatrava quasi da un ghjovana età.

Hè nutate chì in u ghjocu di Sofronitsky ùn ci hè mai statu un cliché (un cliché di ghjocu deprimente è noioso chì qualchì volta svaluta l'interpretazioni di maestri notori); mudellu interpretativu, durezza di a forma, chì vene da a furmazione super-forte, da u scrupulous prugramma "fattu", da a ripetizione frequente di i stessi pezzi nantu à diverse tappe. Un stencil in a performance musicale, un pensamentu petrificatu, eranu e cose più odiosa per ellu. "Hè assai male", disse, "quandu, dopu à l'iniziali poche battute pigliate da un pianista in un cuncertu, imagine digià ciò chì succede dopu". Di sicuru, Sofronitsky hà studiatu i so prugrammi per un bellu pezzu è cun cura. È ellu, malgradu l'infinitu di u so repertoriu, hà avutu l'occasione di ripetiri in cuncerti prima ghjucati. Ma - una cosa maravigghiusu! – ùn ci hè mai statu un timbru, ùn ci era micca sensu di “memorizazione” di ciò ch’elli dicenu da u palcuscenicu. Perchè era criaturi in u veru è altu sensu di a parolla. "... Hè Sofronitsky esecutore? VE Meyerhold esclamò à un tempu. "Quale vulterà a so lingua per dì questu?" (Dicendu a parolla esecutore, Meyerhold, cum'è pudete guessà, vulia dì esecutore; ùn significava micca musicale spettaculu, è u musical diligenza.) Infatti: pò esse chjamatu un cuntimpuraniu è un cullegu di un pianista, in quale l'intensità è a freccia di u pulsu criativu, l'intensità di a radiazione creativa si sentia più grande chì in ellu?

Sofronitsky sempre criatu nantu à a scena di cuncertu. In u spettaculu musicale, cum'è in u teatru, hè pussibule di prisentà à u publicu u risultatu finitu di un travagliu bè eseguitu in anticipu (cum'è, per esempiu, u famosu pianista talianu Arturo Benedetti Michelangeli ghjucà); si pò, à u cuntrariu, sculprà una maghjina artistica quì, davanti à l'audienza: "quà, oghje, avà", cum'è Stanislavsky vulia. Per Sofronitsky, l'ultimu era a lege. I visitori di i so cuncerti ùn anu micca ghjuntu à u "ghjornu d'apertura", ma à un tipu di attellu di creazione. In regula, a furtuna di ieri cum'è interprete ùn cunvene micca à u musicista chì hà travagliatu in questu attellu - cusì era digià… Ci hè un tipu d'artista chì, per avanzà, hà sempre bisognu di ricusà qualcosa, di lascià qualcosa. Si dice chì Picasso hà fattu circa 150 schizzi preliminari per i so famosi pannelli "Guerra" è "Pace" è ùn hà micca utilizatu alcunu di elli in l'ultima versione finale di u travagliu, ancu s'è parechji di sti schizzi è schizzi, secondu un testimone oculare competente. cunti, eranu eccellenti. Picasso organicamente ùn pudia ripetiri, duplicate, fà copie. Hà avutu à circà è creà ogni minutu; qualchì volta scartà ciò chì hè statu trovu prima; una volta è più per risolve u prublema. Decide in una manera diversa da, dì, ieri o l'avanti. Altrimenti, a creatività stessu cum'è un prucessu perde u so incantu, u piacè spirituale è u gustu specificu per ellu. Qualcosa di simile hè accadutu cù Sofronitsky. Puderia ghjucà a listessa cosa duie volte in una fila (cum'è li hè accadutu in a so ghjuventù, nantu à unu di i clavirabends, quandu hà dumandatu à u publicu l'autorizazione per ripetiri l'improvvisu di Chopin, chì ùn l'hà micca satisfatu cum'è interprete) - u sicondu " versione" hè necessariamente qualcosa di sfarente da a prima. Sofronitsky duveria ripete dopu à Mahler u direttore d'orchestra: "Hè inimaginablemente noioso per mè guidà un travagliu nantu à una strada battuta". In fatti, più di una volta s'hè sprimatu in questu modu, ancu s'ellu in parolle diverse. In una cunversazione cù unu di i so parenti, in qualchì manera hà abbandonatu: "Giocu sempre in modu diversu, sempre in modu diversu".

Queste "inequal" è "differenti" anu purtatu un incantu unicu à u so ghjocu. Sempre hà indovinatu qualcosa da l'improvisazione, a ricerca creativa di u mumentu; prima era digià dettu chì Sofronitsky andò à u palcuscenicu criari - ùn ricreate micca. In cunversazione, hà assicuratu - più d'una volta è cù u dirittu di fà cusì - ch'ellu, cum'è interprete, hà sempre un "pianu solidu" in u so capu : "prima di u cuncertu, sò à ghjucà finu à l'ultima pausa. " Ma poi aghjunse:

"Un'altra cosa hè durante un cuncertu. Pò esse u listessu cum'è in casa, o pò esse cumplettamente sfarente ". cum'è in casa - listessu – Ùn avia micca…

Ci era in questu pluses (enormi) è minus (presumibilmente inevitabbili). Ùn ci hè bisognu di dimustrà chì l'improvisazione hè una qualità preziosa quant'è rara in a pratica d'oghje di l'interpreti musicali. Improvvisà, cede à l'intuizione, eseguisce nantu à u palcuscenicu un travagliu minuciosu è longu studiatu, per esce da a pista zigrinata à u mumentu più cruciale, solu un artista cù una imaginazione ricca, audacia è imaginazione creativa ardente. pò fà questu. L'unicu "ma": ùn pudete micca, subordinatu u ghjocu "à a lege di u mumentu, a lege di questu minutu, un statu di mente determinatu, una sperienza data ..." - è era in queste espressioni chì GG Neuhaus hà descrittu U modu di scena di Sofronitsky - hè impussibile, apparentemente, per esse sempre u listessu felice in i so scuperte. Per esse onestu, Sofronitsky ùn appartene à pianisti uguali. A stabilità ùn era micca trà e so virtù cum'è un concertista. Insights pueticu di putenza straordinaria si alternava cun ellu, hè accadutu, cù mumenti d'apatia, trance psicologica, demagnetizazione interna. I successi artistici più brillanti, nò, nò, sì, intrecciati cù fallimenti insultanti, salti trionfali - cù fallimenti inaspettati è sfurtunati, alti creativi - cù "plateaux" chì l'anu profondamente è sinceramente sconvoltu...

Quelli chì sò vicinu à l'artista sapianu chì ùn era mai pussibule di predicà cù almenu una certa certezza se u so spettaculu futuru serà successu o micca. Cum'è spessu u casu cù e natura nervosa, fragile, facilmente vulnerabile (una volta hà dettu di sè stessu: "Vivu senza pelle"), Sofronitsky era luntanu da sempre capace di ritruvà si prima di un cuncertu, cuncentra a so vulintà, superà un spasmu di ansietà, truvà a pace di mente. Indicativu in questu sensu hè a storia di u so studiente IV Nikonovich: "In a sera, una ora prima di u cuncertu, à a so dumanda, aghju spessu chjamatu per ellu in taxi. A strada da a casa à a sala di cuncertu era di solitu assai difficiuli ... Era pruibitu di parlà di musica, di u cuncertu imminente, di sicuru, di cose prosaiche estranee, di fà ogni tipu di dumande. Era pruibitu di esse eccessivamente esaltatu o silenziu, di distractà da l'atmosfera di pre-cuncertu o, à u cuntrariu, di focalizà l'attenzione nantu à questu. A so nervosità, u magnetismu internu, l'impressionabilità ansiosa, u cunflittu cù l'altri hà righjuntu u so climax in questi mumenti. (Nikonovich IV Memorie di VV Sofronitsky // Memorie di Sofronitsky. S. 292.).

L'excitazione chì tormentava quasi tutti i musicisti di cuncertu hà esauritu Sofronitsky quasi più di u restu. L'overstrain emutivu era à volte cusì grande chì tutti i primi numeri di u prugramma, è ancu tutta a prima parte di a sera, passavanu, cum'è ellu stessu, "sottu u pianoforte". Solu à pocu à pocu, cù difficultà, ùn hè micca prestu l'emancipazione interna. È dopu hè ghjuntu u principale. A famosa "passa" di Sofronitsky hà cuminciatu. A cosa per quale a ghjente andò à i cuncerti di u pianista principia: u santu di i santi di a musica hè statu revelatu à a ghjente.

Nervosità, elettrificazione psicologica di l'arti di Sofronitsky si sentia quasi tutti i so ascoltatori. U più perceptivu, però, hà indovinatu qualcosa d'altru in questu arte - i so tragici sfumature. Hè ciò chì u distingue da i musicisti chì parevanu vicinu à ellu in i so aspirazioni puetiche, u magazzinu di una natura creativa, u romanticismu di a visione di u mondu, cum'è Cortot, Neuhaus, Arthur Rubinstein ; mette nantu à u so propiu, un locu spiciale in u circulu di i cuntimpuranii. A critica musicale, chì analizò u ghjocu di Sofronitsky, ùn avia veramente altra scelta chè di vultà in cerca di paralleli è analogie à a literatura è a pittura: à i mondi artistici cunfusi, ansiosi, crepusculari di Blok, Dostoevsky, Vrubel.

E persone chì stavanu accantu à Sofronitsky scrivenu nantu à a so bramosia eterna per i bordi dramaticamente affilati di l'essere. "Ancu in i mumenti di l'animazione più allegra", ricorda AV Sofronitsky, u figliolu di un pianista, "qualche arruga tragica ùn abbandunò micca a so faccia, ùn era mai pussibule di catturà una espressione di satisfaczione cumpleta nantu à ellu". Maria Yudina hà parlatu di a so "apparizione di sofferenza", "inquietudine vitale ..." Inutili, i scontri spirituali è psicologichi cumplessi di Sofronitsky, un omu è un artista, anu affettatu u so ghjocu, detti una impronta assai speciale. A volte stu ghjocu hè diventatu quasi sanguinante in a so spressione. Calchì volta a ghjente pienghje à i cuncerti di u pianista.

Avà si tratta principalmente di l'ultimi anni di a vita di Sofronitsky. In a so ghjuventù, u so arte era in parechji modi diffirenti. A critica hà scrittu annantu à "exaltations", nantu à u "pathos romanticu" di u ghjovanu musicista, nantu à i so "stati estatici", nantu à "generosità di sentimenti, penetrante lirismo" è simili. Cusì hà ghjucatu l'opusi di u pianoforte di Scriabin, è a musica di Liszt (cumpresa a sonata in si minore, cù a quale hà graduatu in u cunsirvatori); in a listessa vena emutivu è psicologicu, interpretò l'opere di Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Chopin, Mendelssohn, Brahms, Debussy, Tchaikovsky, Rachmaninov, Medtner, Prokofiev, Shostakovich è altri cumpusitori. Quì, prubabilmente, saria necessariu di stipulà specificamente chì tuttu ciò chì eseguisce Sofronitsky ùn pò micca esse listatu - hà guardatu centinaie d'opere in a so memoria è in i so ditte, puderia annunzià (chì, per via, hà fattu) più di una decina di cuncerti. prugrammi, senza ripetiri ind’è nimu : u so ripertoriu era veramente illimitatu.

À u tempu, i rivelazioni emutivu di u pianista diventanu più ristretti, l'affettazione cede a prufundità è a capacità di l'esperienze, chì sò digià mintuatu, è assai assai. L'imaghjini di u tardu Sofronitsky, un artista chì hà sopravvissutu à a guerra, u terribili inguernu di Leningrad di quaranta-unu, a perdita di l'amati, si cristalizza in i so contorni. Probabilmente ghjucà socumu hà ghjucatu in i so anni di decadenza, era solu pussibule di lascià daretu u so via di vita. Ci hè statu un casu quandu ellu hà dettu senza dubbitu nantu à questu à un studiente chì provava di ritruvà qualcosa à u pianoforte in u spiritu di u so maestru. E persone chì visitavanu i gruppi di tastiere di u pianista in l'anni quaranta è cinquanta difficilmente dimenticheranu mai a so interpretazione di u fantasy in u minore di Mozart, i canti di Schubert-Liszt, l'"Apassionata" di Beethoven, u poema tragicu è l'ultime sonate di Scriabin, i pezzi di Chopin, Fa-sharp, Sonata minore, "Kreisleriana" e altre opere di Schumann. A maestà orgogliosa, quasi monumentalisimu di e custruzzioni di sonu di Sofronitsky ùn serà micca scurdatu; rilievu scultoreu è bulge di dettagli pianistici, linee, contorni; "deklamato" estremamente espressivu, spaventoso. È una cosa più: a lapidarità più è più chjaramente manifestata di u stilu esecutivu. "Hà cuminciatu à ghjucà tuttu assai più simplice è più strettu chè prima", anu nutatu i musicisti chì cunnoscivanu bè a so manera, "ma sta simplicità, u laconismu è u distaccu sàviu m'hà scusatu cum'è mai prima. Hà datu solu l'essenza più nuda, cum'è un certu concentratu ultimu, un cagiulu di sentimentu, pensamentu, vuluntà ... avè acquistatu a più alta libertà in forme inusualmente avari, compresse, intensamente ristrette. (Nikonovich IV Memorie di VV Sofronitsky // Cité éd.)

Sofronitsky stessu hà cunsideratu u periodu di l'anni cinquanta u più interessante è significativu in a so biografia artistica. Probabilmente, era cusì. L'arti di u tramontu di l'altri artisti sò à volte dipinti in toni completamente speciali, unichi in a so espressività - i toni di a vita è creativa "autunnu d'oru"; quelli toni chì sò cum'è una riflessione sò scartati da l'illuminazione spirituale, sfondendu in sè stessu, psicologismu cundensatu. Cun un eccitazione indescrivibile, ascoltemu l'ultimi opusi di Beethoven, fighjemu i visi lugubri di i vechji è di e donne di Rembrandt, catturati da ellu pocu prima di a so morte, è leghjemu l'atti finali di Faust di Goethe, di a Resurrezzione di Tolstoj o di i Fratelli Karamazov di Dostoevskij. Hè cascatu à a generazione post-guerra di l'ascultori suviètici per mette in cuntattu cù i veri capolavori di l'arti musicali è di u spettaculu - i capolavori di Sofronitsky. U so creatore hè sempre in u core di millaie di persone, ricurdendu cù gratitudine è amore u so arte maravigliosa.

G. Tsypin

Lascia un Audiolibro