Trio Sonata |
Termini di musica

Trio Sonata |

categurie di dizziunariu
termini è cuncetti, generi musicali

Trio Sonata ( Sonate taliana per due stromenti e basso continuu ; Triosonate tedescu ; Sonate en trio francese ) hè unu di i strumenti più impurtanti. Generi di i seculi XVII-XVIII. Ensemble T.-s. generalmente includenu 17 parti (chì hè u mutivu di u so nome): duie voci uguali di a soprano tessitura (più spessu u viulinu, à u principiu di u 18u seculu - zinc, viola da braccio, à a fine di u 3-17 seculi - oboes, longitudinale). et flûtes transversales) et basse (violoncelle, viola da gamba, occasionnellement basson, trombone) ; infatti in T.-s. 17 interpreti anu participatu, postu chì a festa di bassa hè stata cuncipita micca solu com'è un solo (una sola voce), ma ancu com'è un basso continuu per una performance poligonale. strumentu secondu u sistema generale-bassu (clavicembalu o organu, in u primu periodu - theorbo, chitarron). T.-s. nascì à u principiu di u 18u seculu all in. Italia è si sparse in altri paesi europei. paesi. A so origine si trova in u wok. è instr. genres di a tarda Rinascimentu: in madrigali, canzonettes, canzone, ricercars, è ancu in i ritornelli di i primi opere. In u primu periodu di sviluppu (prima di a mità di u 4u seculu), T.-s. campava sottu u nomu canzona, sonata, sinfonia, per esempiu. S. Rossi (“Sinfonie et Gagliarde”, 17), J. Cima (“Sei sonate per instrumenti a 17, 1607, 2”, 3), M. Neri (“Canzone del terzu tuono”, 4). À questu tempu, una larga varietà di modi di cumpusitori individuali hè revelatu, chì si manifestanu in i tipi di presentazione, è in a struttura di u ciculu è e so parti individuali. Inseme cù a presentazione omofonica, a texture di fuga hè largamente usata; instr. i partiti ghjunghjenu à spessu una grande virtuosità (B. Marini). U ciculu include ancu variazioni, cumpresi ostinato, forme, è ancu coppie è gruppi di balli. T.-s. hè diventatu diffusa in a chjesa. musica; in a chjesa era spessu realizatu prima di parti di a missa (Kyrie, Introitus) o invece di un graduale, offertoria, etc Differentiation di u secular (sonata da camera) è chjesa (sonata da chiesa) varietà di T.-s. s'est produit avec B. Marini (collection « Per ogni sorte d'istromento musicale diversi generi di sonate, da chiesa e da camera », 1610) et avec G. Legrenzi (« Suonate da chiesa e da camera », op. 1644, 1655) . E duie varietà sò registrate in u Dictionnaire de musique di S. Brossard in u 2.

L'apogeu di T.-s - 2a mità. 17 - mendicà. XVIII seculu À questu tempu, e caratteristiche di i cicli in a chjesa sò state definite è tipificate. è a camera T.-s. A basa di u ciculu di a sonata da chiesa in 18 movimenti era una alternanza pariata di parti cuntrastanti in u tempu, a dimensione è u tipu di presentazione (principalmente secondu u schema lentamente - rapidamente - lentamente - rapidamente). Sicondu Brossard, una sonata da chiesa "di solitu principia cù un muvimentu seriu è maestosu ... seguita da una fuga allegra è animata". Cuncludi. u muvimentu à ritmu veloce (4/3, 8/6, 8/12) era spessu scrittu in u caratteru di una giga. Per a struttura di e voci di viulinu, un scambiu d'imitazione di soni melodichi hè tipicu. frasi è mutivi. Sonata da camera - ballu. suite qui s'ouvre par un prélude ou « petite sonate ». L'ultima, quarta parte, in più di u jig, spessu inclusi gavotte è sarabande. Ùn ci era micca una distinzione stretta trà i tipi di sonate. I campioni più spiciali di T.-s. classicu i pori appartenenu à G. Vitali, G. Torelli, A. Corelli, G. Purcell, F. Couperin, D. Buxtehude, GF Handel. In u sicondu terzu di u 8u seculu, soprattuttu dopu à 2, ci hè stata una partenza da a tradizione. tipu T.-s. Questu hè più notu in u travagliu di JS Bach, GF Handel, J. Leclerc, FE Bach, JK Bach, J. Tartini, J. Pergolesi. Caratteristicu sò l'usu di un ciculu di 18 parti, forme da capo è rondo, u debilitamentu di u rolu di polifonia, a furmazione di segni di sonata in a prima parte rapida di u ciclu. I cumpusitori di a scola di Mannheim T.-s. cunvertitu in un Kammertrio o Orchestretrio senza generale di bassi (J. Stamitz, Six sonates a trois parties concertantes qui sont faites pour exécuter ou à trois ou avec toutes l'orchestre, op. 1750, Paris, 3).

Da vede: Asafiev B., Forma musicale cum'è prucessu, (M.), 1930, (inseme cù u libru 2), L., 1971, ch. ondeci; Livanova T., Grande composizione ai tempi di JS Bach, in : Questions de musicologie, vol. 11, M., 2; Protopopov V., Richerkar è canzona in i seculi 1956-2. è a so evoluzione, in Sat. : Questions de forme musicale, vol. 1972, M., 38, p. 47, 54-3; Zeyfas N., Concerto grosso, in: Problems of Musical Science, vol. 1975, M., 388, p. 91-399, 400-14; Retrash A., Genres of Late Renaissance Instrumental Music and the Formation of Sonates and Suites, in: Questions of Theory and Aesthetics of Music, vol. 1975, L., 1978; Sakharova G., À l'urighjini di a sonata, in a cullizzioni: Features of sonata formation, M., 36 (Istitutu Musicale è Pedagogicu chjamatu dopu à i Gnessins. Raccolta di opere (interuniversitaria), issue 3); Riemann H., Die Triosonaten der Generalbañ-Epoche, in u so libru: Präludien und Studien, Bd 1901, Münch.-Lpz., 129, S. 56-2; Nef K., Zur Geschichte der deutschen Instrumentalmusik in der 17. Hälfte des 1902. Jahrhunderts, Lpz., 1927; Hoffmann H., Die norddeutsche Triosonate des Kreises um JG Graun und C. Ph. E. Bach è Kiel, 17; Schlossberg A., Die italienische Sonata für mehrere Instrumente im 1932. Jahrhundert, Heidelberg, 1934 (Diss.); Gerson-Kiwi E., Die Triosonate von ihren Anfängen bis zu Haydn und Mozart, "Zeitschrift für Hausmusik", 3, Bd 18; Oberdörfer F., Der Generalbass in der Instrumentalmusik des ausgehenden 1939. Jahrhunderts, Kassel, 1955; Schenk, E., Die italienische Triosonate, Köln, 1959 (Das Musikwerk); Newman WS, A sonata in l'era barocca, Chapel Hill (N. C), (1966), 1963; u so, A sonata in l'epica classica, Chapel Hill (N. C), 1965; Apfel E., Zur Vorgeschichte der Triosonate, "Mf", 18, Jahrg. 1, Kt 1965; Bughici D., Suita si sonata, Buc., XNUMX.

IA Barsova

Lascia un Audiolibro