tonu laterale |
Termini di musica

tonu laterale |

categurie di dizziunariu
termini è cuncetti

Nota francese aghjuntu, nem. Zusatzton, Zusatzton

U sonu di un accordu chì ùn appartene micca (hè aghjuntu à) a so basa strutturale. In un'altra interpretazione, P. t. hè "un sonu senza accordu (vale à dì, micca inclusu in a struttura terziana di un accordu), chì acquista significatu armonicu in una cunsonanza data cum'è u so elementu custituente" (Yu. N. Tyulin); E duie interpretazioni ponu esse cumminate. A maiò spessu, P. t. hè parlatu in relazione à un tonu chì ùn hè micca inclusu in a struttura terziana di un accordu (per esempiu, una sesta in D7). Una distinzione hè fatta trà sustitutivu (pigliatu invece di l'accordu assuciatu) è penetrante (pigliatu cun ellu).

F. Chopin. Mazurca op. 17 nu 4.

PI Tchaikovsky. 6ª sinfonia, muvimentu IV.

P. t. sò pussibuli in relazione micca solu à l'accordi di terzu, ma ancu à l'accordi di una struttura diversa, è ancu à i policordi:

L'aghjunzione di P. tones (in particulare dui o trè P. tones) di solitu porta à a trasfurmazioni di un accordu in un polychord. P. t. crià una differenziazione funziunale di trè elementi in a struttura di l'accordu: 1) principale. tonu ("radice" di l'accordu), 2) altri toni di u principale. strutture (inseme cù u tonu principalu "core" di l'accordu) è 3) toni secundari (in relazione à u P. t., u "core" ghjoca un rolu simili à u "tonu principale" di un ordine più altu). Cusì, i rilazioni funziunali più simplici pò esse priservatu ancu cù un accordu dissonante polifonicu:

SS Prokofiev. "Romeo è Giulietta" (10 pezzi per fp. Op. 75, No 5, "Maschere").

Cum'è un fenomenu di u pensamentu armonicu P. t. hè strettamente cunnessu cù a storia di a dissonanza. U settimu era urigginariamente fissatu in l'accordu (D7) cum'è una spezia di sonu passaghju "congelatu". A cinetica di a dissonanza di l'accordu hè un ricordu di a so origine, di a so natura "side-tone". Cristalizatu in i seculi 17-18. L'accordi tertsovye (sia cunsunanti è dissonanti) sò stati fissi, in ogni modu, cum'è cunsunanza normativa. Dunque, P. t. ùn deve esse distinatu micca in tali accordi cum'è V7 o II6 / 5, ma in cunsunanza strutturalmente più cumplessu (cumprese cunsunanza, chì i soni ponu esse disposti in terzu, per esempiu, "tonicu cù una sesta"). P. t. hè geneticamente ligatu à l'acciaccatura, una tecnica esecutiva di i seculi XVII è XVIII. (cù D. Scarlatti, L. Couperin, JS Bach). P. t. hà guadagnatu una certa distribuzione in l'armunia di u 17u seculu. (l'effettu di a tonica cù a sesta in u tema secundariu di u finale di a 18a sonata per pianoforte di Beethoven, "Chopin" dominante cù a sesta, etc.). P. t. divintò un strumentu nurmativu in l'armunia di u 19u seculu. Perceived in prima com'è "noti extra" (VG Karatygin), vale à dì cum'è non-chord sona "stuck" in un accordu, P. t. categuria, uguale à e categurie di soni d'accordu è senza accordu.

Comu teorichi u cuncettu di P. t. torna à l'idea di u1bu1b u "sestu aghjuntu" (sixte ajoutée) da JP Rameau (in u seguitu f2 a2 c1 d1 - c2 g2 c1 e1 u tonu principale di u 1u accordu hè f, micca d, chì hè a PT, una dissonanza aghjuntu à a triade f2 a4 cXNUMX). X. Riemann hà cunsideratu P. t. (Zusdtze) unu di i XNUMX manere di furmà accordi dissonanti (inseme cù soni non-chord in beats pisanti è ligeri, è ancu alterazioni). O. Messiaen hà datu P. t. forme più cumplesse. GL Catuar désigne le terme « P. t." soni non accordi, ma cunsidereghja specificamente "cumbinazioni armoniche formate da toni laterali". Yu. N. Tyulin dà P. t. una interpretazione simile, suddividenduli in rimpiazzamentu è arradicatu.

Da vede: Karatygin VG, musicista impressionista. (À a pruduzzione di Peléas et Melisande di Debussy), Discorso, 1915, No 290; Catuar GL, Corso teoricu di l'armunia, parte 2, M., 1925; Tyulin Yu. N., Libru di l'armunia, parte 2, M., 1959; u so propiu, L'armunia muderna è a so origine storica, in a cullizzioni : Questions of Contemporary Music, L., 1963, u listessu, in a cullizzioni : Problemi teorichi di a musica di u 1u seculu, vol. 1967, M., 2; Rashinyan ZR, Libru di l'armunia, libru. 1966, Er., 1 (in armenu); Kiseleva E., TONES Secondary In l'armunia di Prokofiev, in: Problemi teorichi di a musica di u seculu 1967, vol. 4, M., 1973; Rivano NG, Lettore in armunia, parte 8, M., 18, ch. ottu; Gulyanitskaya NS, U prublema di l'accordu in l'armunia muderna: circa qualchi cuncetti anglo-americani, in: Questions of Musicology, Proceedings of the State. Istitutu Musicale è Pedagogicu. Gnesins, nò. 1976, Mosca, 1887; Riemann H., Handbuch der Harmonielehre, Lpz., 1929, 20; Carner M., Un studiu di l'armunia di u seculu 1942, L., (1944); Messiaen O., Technique de mon langage musical. P., (1951); Sessions R., Harmonic practice, NY, (1961); Rersichetti V., Armunia di u XXu seculu NY, (1966); Ulehla L., Armonia contemporanea. U Romantisimu attraversu a fila di dodeci, NY-L., (XNUMX).

Yu. H. Kholopov

Lascia un Audiolibro